Salut, la revedere și tot ce este între ele (2022) – când iubirea are termen de expirare, dar emoția nu prea apare
O idee bună care nu reușește să devină o poveste de dragoste memorabilă
Ce idee bună: să te îndrăgostești, dar să stabilești încă din prima zi când trebuie să te desparți. Ce idee proastă: să crezi că inima va respecta contractul. De aici pornește „Salut, la revedere și tot ce este între ele” (Hello, Goodbye and Everything in Between), filmul regizat de Michael Lewen și inspirat de romanul omonim al lui Jennifer E. Smith.
Clare (Talia Ryder) și Aidan (Jordan Fisher) se întâlnesc la o petrecere de Halloween și, înainte ca relația lor să înceapă cu adevărat, stabilesc regulile: vor fi împreună în ultimul an de liceu, dar se vor despărți înainte de plecarea la facultate. Fără dramă. Fără relație la distanță. Fără promisiuni pentru viitor. Cel puțin aceasta este teoria.
Pentru că, în practică, lucrurile sunt ceva mai complicate atunci când apare iubirea. Iar premisa este, trebuie să recunoaștem, chiar interesantă. În loc să ne întrebăm dacă cei doi vor ajunge împreună, filmul ne invită să ne întrebăm dacă vor avea curajul să se despartă. Problema este că o idee bună nu garantează și un film bun.
Clare și Aidan – doi oameni pe care ar trebui să-i iubim
Aici am avut principala mea problemă cu filmul. S-a vorbit despre chimia dintre Talia Ryder și Jordan Fisher. Am întâlnit această apreciere și în alte cronici și înțeleg perfect de ce unii spectatori pot vedea lucrurile astfel. Eu, însă, nu am simțit-o. Deloc. Pentru mine, Clare și Aidan au rămas aproape inexplicabil insipizi...... Nu pentru că ar fi personaje antipatic construite, ci pentru că filmul nu le oferă suficientă profunzime încât să treacă dincolo de ecran. Îi privim împreună, ni se spune că s-au îndrăgostit, ni se arată fragmente din cele zece luni petrecute împreună, dar sentimentul că între acești doi oameni există o iubire atât de puternică încât merită să lupți pentru ea nu se instalează cu adevărat. Și aceasta este o problemă serioasă pentru o comedie romantică. Pentru că poți avea cel mai ingenios scenariu din lume, dar dacă spectatorului nu-i pasă de cuplul central, miza emoțională dispare. Nu trebuie neapărat să-i susținem să rămână împreună. Filmul ar fi putut foarte bine să demonstreze că despărțirea este alegerea matură. Dar trebuie să ne pese de alegerea lor. Iar eu am rămas, până la final, mai degrabă spectator decât participant.
Filmul ne cere să credem într-o iubire pe care nu reușește să ne-o transmită
Aici cred că se află, de fapt, problema esențială a filmului.
Filmul ne cere să credem într-o iubire care ar trebui să fie suficient de puternică pentru a pune sub semnul întrebării un viitor întreg. Numai că această iubire ne este mai degrabă povestită decât transmisă. Știm că Aidan și Clare s-au îndrăgostit. Știm că cele zece luni împreună au însemnat enorm pentru ei. Știm că despărțirea ar trebui să doară. Problema este că noi, spectatorii, nu ajungem să simțim cu adevărat această iubire. Și atunci, când vine momentul deciziei, miza emoțională nu mai are forța pe care scenariul o presupune. Poate tocmai de aceea Clare și Aidan au rămas atât de plați pentru mine. Îi privim, îi ascultăm, le urmărim povestea, dar nu ajungem să ne atașăm de ei așa cum filmul ne cere.
Un pact care promite mai mult decât livrează
Ideea despărțirii planificate este, de fapt, cea mai bună găselniță a filmului. Clare crede că astfel își poate proteja viitorul. Nu vrea ca relația să-i influențeze deciziile privind facultatea și nu vrea să intre într-o relație la distanță. Aidan acceptă regulile, dar pe măsură ce se apropie despărțirea începe să se întrebe dacă este cu adevărat pregătit să renunțe la persoana de care s-a atașat. De aici pornește ultima lor noapte împreună, o călătorie prin locurile și amintirile relației lor. Și aici filmul avea toate ingredientele pentru ceva emoționant. Ar fi putut să vorbească despre frica de viitor, despre imposibilitatea de a controla sentimentele, despre maturizare și despre momentul acela complicat în care trebuie să alegi între ceea ce îți dorești acum și ceea ce crezi că vei avea nevoie mâine. Dar filmul preferă, de cele mai multe ori, să rămână la suprafață.
Ne spune ce simt personajele mai des decât ne face să simțim noi înșine.
Problema nu este că filmul este previzibil
Să fim corecți: nu pentru că știm aproximativ unde se va ajunge este filmul slab. O comedie romantică poate fi previzibilă și totuși excelentă. Problema este drumul până la acel final. „Salut, la revedere și tot ce este între ele” încearcă să ne ducă prin momente importante ale relației celor doi, dar uneori avem impresia că privim un album de amintiri în loc să trăim o relație. Montajele și salturile temporale comprimă o poveste care, în mod normal, ar fi trebuit să ne apropie de personaje. Paradoxal, cele zece luni despre care se vorbește atât de mult nu ajung să capete suficientă greutate. Știm că au fost împreună. Nu simțim întotdeauna că au fost împreună. Și este o diferență uriașă.
Prea multe lucruri într-un film prea scurt
Filmul are puțin peste 80 de minute. Teoretic, acesta ar trebui să fie un avantaj: povestea este rapidă, nu se lungește inutil și poate fi consumată într-o singură seară.
Practic, însă, scenariul încearcă să înghesuie destul de multe. Pe lângă Clare și Aidan îi avem pe Stella (Ayo Edebiri) și Scotty (Nico Hiraga), iar aventurile lor secundare ocupă un spațiu care ar fi fost mai bine investit în dezvoltarea cuplului principal. Stella este simpatică, Scotty este simpatic, dar filmul nu avea nevoie să ne mute atenția de la cei doi tocmai când trebuia să ne pese mai mult de ei. Și aceasta este una dintre marile ironii ale filmului: are prea puțin timp pentru povestea principală, dar găsește timp pentru povești secundare de care nu avem cu adevărat nevoie.
Dialoguri care sună prea familiar
O altă slăbiciune este dialogul. Există câteva replici care ating exact tema filmului: o relație nu poate fi construită sănătos dacă îi stabilești sfârșitul înainte de a-i da șansa să crească. Dar, în rest, multe dintre conversații sună familiar. Avem declarații despre iubire, despre viitor, despre facultate, despre despărțire și despre frica de a pierde persoana iubită, însă prea puține momente în care personajele spun ceva care să le aparțină cu adevărat.
Și tocmai aici apare senzația de produs construit după o formulă.
Totul este acolo.
Mai puțin acel ceva care să-i dea personalitate.
O atmosferă plăcută nu este suficientă
Michael Lewen, aflat la debutul său regizoral, păstrează filmul într-o zonă foarte confortabilă. Avem muzică plăcută, lumină caldă, o atmosferă de sfârșit de liceu și suficient romantism cât să nu uităm că acesta este, în fond, un film de dragoste pentru adolescenți. Nu avem excese melodramatice și nici conflicte atât de dramatice încât să ne obosească. Filmul este ușor de privit. Dar tocmai această siguranță îl face uneori prea cuminte.
Și aici apare o contradicție interesantă: regizorul creează o atmosferă caldă și agreabilă, dar această căldură vizuală nu se transformă automat în emoție. Putem avea lumină blândă, muzică potrivită și decoruri frumoase, dar dacă relația dintre cei doi nu ne ajunge la inimă, atmosfera rămâne doar atmosferă.
Și atunci, ce rămâne?
Rămâne o premisă bună.
Rămân câteva momente simpatice.
Rămâne ideea interesantă că uneori încercăm să ne controlăm viitorul doar pentru că ne este teamă de ceea ce nu putem controla.
Rămâne și întrebarea dacă o despărțire planificată poate face suferința mai ușoară sau, dimpotrivă, o transformă într-o suferință programată.
Dar nu rămân Clare și Aidan.
Și aici este marele meu „dar”. Într-un film care se numește „Salut, la revedere și tot ce este între ele”, tocmai „tot ce este între ele” ar fi trebuit să fie partea memorabilă. Pentru mine, nu a fost.
Verdict: ⭐ 5/10 – AȘA ȘI-AȘA
Nu vreau să fiu nedreaptă cu acest film. Nu este o catastrofă. Nu este nici măcar un film prost în sensul clasic al cuvântului. Este o producție adolescentină simpatică, scurtă, ușor de urmărit și construită în jurul unei idei care chiar avea potențial. Dar pentru mine, diferența dintre o idee bună și un film bun se vede exact aici. „Salut, la revedere și tot ce este între ele” îmi spune că acești doi tineri s-au iubit. Îmi spune că despărțirea lor este importantă. Îmi spune că ultima lor noapte împreună este plină de emoție. Doar că eu nu am simțit toate acestea suficient. Și dacă într-o poveste de dragoste nu ajungi să te atașezi de cei doi oameni din centrul ei, ceva esențial s-a pierdut pe drum.
Așadar, 5/10 – „așa și-așa”.
Un film cu o idee mai bună decât execuția ei, cu câteva momente simpatice, dar care nu reușește să transforme povestea lui Clare și Aidan într-o iubire pe care spectatorul să o simtă cu adevărat. Poate că, până la urmă, cel mai trist lucru nu este că cei doi trebuie să-și spună „la revedere”. Ci că, după ce filmul se termină, noi nu simțim prea mult nevoia să le spunem „rămâneți cu bine”.
Text de Laura Hărăbor
Dragos.87
pe 01 Februarie 2023 03:40
Un film bunicel, romantic cu cu adolescenți..multe scene amuzante și o coloană sonoră care îți ridică moralul oferindu-ți o stare pozitivă, recomand..!
O idee bună care nu reușește să devină o poveste de dragoste memorabilă
Ce idee bună: să te îndrăgostești, dar să stabilești încă din prima zi când trebuie să te desparți. Ce idee proastă: să crezi că inima va respecta contractul. De aici pornește „Salut, la revedere și tot ce este între ele” (Hello, Goodbye and Everything in Between), filmul regizat de Michael Lewen și inspirat de romanul omonim al lui Jennifer E. Smith.
Clare (Talia Ryder) și Aidan (Jordan Fisher) se întâlnesc la o petrecere de Halloween și, înainte ca relația lor să înceapă cu adevărat, stabilesc regulile: vor fi împreună în ultimul an de liceu, dar se vor despărți înainte de plecarea la facultate. Fără dramă. Fără relație la distanță. Fără promisiuni pentru viitor. Cel puțin aceasta este teoria.
Pentru că, în practică, lucrurile sunt ceva mai complicate atunci când apare iubirea. Iar premisa este, trebuie să recunoaștem, chiar interesantă. În loc să ne întrebăm dacă cei doi vor ajunge împreună, filmul ne invită să ne întrebăm dacă vor avea curajul să se despartă. Problema este că o idee bună nu garantează și un film bun.
Clare și Aidan – doi oameni pe care ar trebui să-i iubim
Aici am avut principala mea problemă cu filmul. S-a vorbit despre chimia dintre Talia Ryder și Jordan Fisher. Am întâlnit această apreciere și în alte cronici și înțeleg perfect de ce unii spectatori pot vedea lucrurile astfel. Eu, însă, nu am simțit-o. Deloc. Pentru mine, Clare și Aidan au rămas aproape inexplicabil insipizi...... Nu pentru că ar fi personaje antipatic construite, ci pentru că filmul nu le oferă suficientă profunzime încât să treacă dincolo de ecran. Îi privim împreună, ni se spune că s-au îndrăgostit, ni se arată fragmente din cele zece luni petrecute împreună, dar sentimentul că între acești doi oameni există o iubire atât de puternică încât merită să lupți pentru ea nu se instalează cu adevărat. Și aceasta este o problemă serioasă pentru o comedie romantică. Pentru că poți avea cel mai ingenios scenariu din lume, dar dacă spectatorului nu-i pasă de cuplul central, miza emoțională dispare. Nu trebuie neapărat să-i susținem să rămână împreună. Filmul ar fi putut foarte bine să demonstreze că despărțirea este alegerea matură. Dar trebuie să ne pese de alegerea lor. Iar eu am rămas, până la final, mai degrabă spectator decât participant.
Filmul ne cere să credem într-o iubire pe care nu reușește să ne-o transmită
Aici cred că se află, de fapt, problema esențială a filmului.
Filmul ne cere să credem într-o iubire care ar trebui să fie suficient de puternică pentru a pune sub semnul întrebării un viitor întreg. Numai că această iubire ne este mai degrabă povestită decât transmisă. Știm că Aidan și Clare s-au îndrăgostit. Știm că cele zece luni împreună au însemnat enorm pentru ei. Știm că despărțirea ar trebui să doară. Problema este că noi, spectatorii, nu ajungem să simțim cu adevărat această iubire. Și atunci, când vine momentul deciziei, miza emoțională nu mai are forța pe care scenariul o presupune. Poate tocmai de aceea Clare și Aidan au rămas atât de plați pentru mine. Îi privim, îi ascultăm, le urmărim povestea, dar nu ajungem să ne atașăm de ei așa cum filmul ne cere.
Un pact care promite mai mult decât livrează
Ideea despărțirii planificate este, de fapt, cea mai bună găselniță a filmului. Clare crede că astfel își poate proteja viitorul. Nu vrea ca relația să-i influențeze deciziile privind facultatea și nu vrea să intre într-o relație la distanță. Aidan acceptă regulile, dar pe măsură ce se apropie despărțirea începe să se întrebe dacă este cu adevărat pregătit să renunțe la persoana de care s-a atașat. De aici pornește ultima lor noapte împreună, o călătorie prin locurile și amintirile relației lor. Și aici filmul avea toate ingredientele pentru ceva emoționant. Ar fi putut să vorbească despre frica de viitor, despre imposibilitatea de a controla sentimentele, despre maturizare și despre momentul acela complicat în care trebuie să alegi între ceea ce îți dorești acum și ceea ce crezi că vei avea nevoie mâine. Dar filmul preferă, de cele mai multe ori, să rămână la suprafață.
Ne spune ce simt personajele mai des decât ne face să simțim noi înșine.
Problema nu este că filmul este previzibil
Să fim corecți: nu pentru că știm aproximativ unde se va ajunge este filmul slab. O comedie romantică poate fi previzibilă și totuși excelentă. Problema este drumul până la acel final. „Salut, la revedere și tot ce este între ele” încearcă să ne ducă prin momente importante ale relației celor doi, dar uneori avem impresia că privim un album de amintiri în loc să trăim o relație. Montajele și salturile temporale comprimă o poveste care, în mod normal, ar fi trebuit să ne apropie de personaje. Paradoxal, cele zece luni despre care se vorbește atât de mult nu ajung să capete suficientă greutate. Știm că au fost împreună. Nu simțim întotdeauna că au fost împreună. Și este o diferență uriașă.
Prea multe lucruri într-un film prea scurt
Filmul are puțin peste 80 de minute. Teoretic, acesta ar trebui să fie un avantaj: povestea este rapidă, nu se lungește inutil și poate fi consumată într-o singură seară.
Practic, însă, scenariul încearcă să înghesuie destul de multe. Pe lângă Clare și Aidan îi avem pe Stella (Ayo Edebiri) și Scotty (Nico Hiraga), iar aventurile lor secundare ocupă un spațiu care ar fi fost mai bine investit în dezvoltarea cuplului principal. Stella este simpatică, Scotty este simpatic, dar filmul nu avea nevoie să ne mute atenția de la cei doi tocmai când trebuia să ne pese mai mult de ei. Și aceasta este una dintre marile ironii ale filmului: are prea puțin timp pentru povestea principală, dar găsește timp pentru povești secundare de care nu avem cu adevărat nevoie.
Dialoguri care sună prea familiar
O altă slăbiciune este dialogul. Există câteva replici care ating exact tema filmului: o relație nu poate fi construită sănătos dacă îi stabilești sfârșitul înainte de a-i da șansa să crească. Dar, în rest, multe dintre conversații sună familiar. Avem declarații despre iubire, despre viitor, despre facultate, despre despărțire și despre frica de a pierde persoana iubită, însă prea puține momente în care personajele spun ceva care să le aparțină cu adevărat.
Și tocmai aici apare senzația de produs construit după o formulă.
Totul este acolo.
Mai puțin acel ceva care să-i dea personalitate.
O atmosferă plăcută nu este suficientă
Michael Lewen, aflat la debutul său regizoral, păstrează filmul într-o zonă foarte confortabilă. Avem muzică plăcută, lumină caldă, o atmosferă de sfârșit de liceu și suficient romantism cât să nu uităm că acesta este, în fond, un film de dragoste pentru adolescenți. Nu avem excese melodramatice și nici conflicte atât de dramatice încât să ne obosească. Filmul este ușor de privit. Dar tocmai această siguranță îl face uneori prea cuminte.
Și aici apare o contradicție interesantă: regizorul creează o atmosferă caldă și agreabilă, dar această căldură vizuală nu se transformă automat în emoție. Putem avea lumină blândă, muzică potrivită și decoruri frumoase, dar dacă relația dintre cei doi nu ne ajunge la inimă, atmosfera rămâne doar atmosferă.
Și atunci, ce rămâne?
Rămâne o premisă bună.
Rămân câteva momente simpatice.
Rămâne ideea interesantă că uneori încercăm să ne controlăm viitorul doar pentru că ne este teamă de ceea ce nu putem controla.
Rămâne și întrebarea dacă o despărțire planificată poate face suferința mai ușoară sau, dimpotrivă, o transformă într-o suferință programată.
Dar nu rămân Clare și Aidan.
Și aici este marele meu „dar”. Într-un film care se numește „Salut, la revedere și tot ce este între ele”, tocmai „tot ce este între ele” ar fi trebuit să fie partea memorabilă. Pentru mine, nu a fost.
Verdict: ⭐ 5/10 – AȘA ȘI-AȘA
Nu vreau să fiu nedreaptă cu acest film. Nu este o catastrofă. Nu este nici măcar un film prost în sensul clasic al cuvântului. Este o producție adolescentină simpatică, scurtă, ușor de urmărit și construită în jurul unei idei care chiar avea potențial. Dar pentru mine, diferența dintre o idee bună și un film bun se vede exact aici. „Salut, la revedere și tot ce este între ele” îmi spune că acești doi tineri s-au iubit. Îmi spune că despărțirea lor este importantă. Îmi spune că ultima lor noapte împreună este plină de emoție. Doar că eu nu am simțit toate acestea suficient. Și dacă într-o poveste de dragoste nu ajungi să te atașezi de cei doi oameni din centrul ei, ceva esențial s-a pierdut pe drum.
Așadar, 5/10 – „așa și-așa”.
Un film cu o idee mai bună decât execuția ei, cu câteva momente simpatice, dar care nu reușește să transforme povestea lui Clare și Aidan într-o iubire pe care spectatorul să o simtă cu adevărat. Poate că, până la urmă, cel mai trist lucru nu este că cei doi trebuie să-și spună „la revedere”. Ci că, după ce filmul se termină, noi nu simțim prea mult nevoia să le spunem „rămâneți cu bine”.
Text de Laura Hărăbor