Părerea criticului
Al doilea lungmetraj al regizoarei Hallie Meyers-Shyer (Home Again) se bucură de o distribuție de excepție, formată din Michael Keaton, Mila Kunis și Andie MacDowell. Goodrich spune povestea unui tată care se reinventează în urma unor evenimente neprevăzute.
Hallie Meyers-Shyer pare specializată pe filme despre probleme de familie și relațiile dintre copii și părinți. Nevoia de reinventare este de asemenea un leitmotiv în producțiile ei. Dacă în filmul de debut protagonista era interpretată de Reese Witherspoon, de data aceasta cineasta alege să exploreze perspectiva masculină prin ochii lui Andy, personajul titular. Goodrich prezintă astfel metamorfoza unui tată egocentrist și ignorant care se vede nevoit să își schimbe obiceiurile și relația cu cei trei copii ai lui atunci când soția dependentă de medicamente se internează fără știrea lui la un centru de reabilitare.
Rămas singur cu doi gemeni de nouă ani, Andy apelează la ajutorul fiicei sale din prima căsătorie, Grace, aflată la rândul ei în propriile pregătiri pentru a deveni părinte. Iar cum un ghinion nu vine niciodată singur, galeria-butic de artă fondată de el în urmă cu mai mult de două decenii este pe cale să dea faliment din cauza marilor jucători de pe piață. Așadar, suntem martori direcți la acel moment de „trezire” și „călire” inevitabil pentru orice persoană care are impresia că totul se învârte în jurul ei. Momentul în care viața începe să nu îi mai cânte în strună de la sine și o forțează să ia acțiune.
Goodrich este atât de obișnuit să își acorde atenție doar lui încât nu realizează că cei din jurul său trec prin situații cel puțin la fel de grave și totuși nu se plâng la fel de mult. Împărțit între munca acaparantă și cele două seturi de copii, timpul devine prea limitat pentru a fi alături emoțional și fizic de fiecare dintre ei. Cu toate acestea, Grace îl susține mereu, așteptând clipa în care tatăl ei va deveni cel pe care și l-a dorit dintotdeauna. Speranțele ei dau roade, dar dezamăgirea vine cu realizarea că nu se va bucura niciodată de această versiune nouă așa cum o fac Billie și Mose, frații ei mai mici.
Michael Keaton (Batman) renunță la capa sa și devine într-un fel un anti-erou în acest film, calibrându-și calculat trăirile și simțirile pentru a portretiza un personaj inocent și detestabil în același timp. Mila Kunis (Friends with Benefits) este deja expertă în dramele comice de familie, iar monologul emoționant livrat chiar înainte să i se rupă apa lui Grace reîntărește această afirmație. Andie MacDowell (Sex, Lies, and Videotape) face o apariție surpriză în rolul primei soții a lui Goodrich, Ann. Cu doar câteva replici, ea pare să îi spună ceva ce i-a spus dintotdeauna. Dar abia acum este el pregătit să înțeleagă. Vorbind despre cum și-a sacrificat cariera pentru familie, Ann declară: „Eu nu vedeam că renunț la ceva.”
Meyers se folosește de culori saturate, multe prim-planuri și o cameră în general statică pentru a reda tranziția plină de instabilitate a lui Goodrich de la un tată care nu știe cum să se comporte cu proprii săi copii, până la unul care nu vrea să plece de lângă fiul epilectic al noului său prieten după ce a avut o criză. Însă Crăciunul vine și, contrar așteptărilor, protagonistul nu primește răsplata pe care și-ar fi dorit-o pentru că și-a răscumpărat greșelile. Finalul filmului este impredictibil, întrucât situația nu se rezolvă în clasicul stil Hollywood, ci într-un mod mai realist, care sugerează că nu știm întotdeauna ce e cu adevărat mai bine pentru noi. Că uneori este un avantaj pe termen lung să știm să renunțăm la ce am avut. Să știm să închidem o ușă, pentru ca altele să se poată deschide.
Hallie Meyers-Shyer pare specializată pe filme despre probleme de familie și relațiile dintre copii și părinți. Nevoia de reinventare este de asemenea un leitmotiv în producțiile ei. Dacă în filmul de debut protagonista era interpretată de Reese Witherspoon, de data aceasta cineasta alege să exploreze perspectiva masculină prin ochii lui Andy, personajul titular. Goodrich prezintă astfel metamorfoza unui tată egocentrist și ignorant care se vede nevoit să își schimbe obiceiurile și relația cu cei trei copii ai lui atunci când soția dependentă de medicamente se internează fără știrea lui la un centru de reabilitare.
Rămas singur cu doi gemeni de nouă ani, Andy apelează la ajutorul fiicei sale din prima căsătorie, Grace, aflată la rândul ei în propriile pregătiri pentru a deveni părinte. Iar cum un ghinion nu vine niciodată singur, galeria-butic de artă fondată de el în urmă cu mai mult de două decenii este pe cale să dea faliment din cauza marilor jucători de pe piață. Așadar, suntem martori direcți la acel moment de „trezire” și „călire” inevitabil pentru orice persoană care are impresia că totul se învârte în jurul ei. Momentul în care viața începe să nu îi mai cânte în strună de la sine și o forțează să ia acțiune.
Goodrich este atât de obișnuit să își acorde atenție doar lui încât nu realizează că cei din jurul său trec prin situații cel puțin la fel de grave și totuși nu se plâng la fel de mult. Împărțit între munca acaparantă și cele două seturi de copii, timpul devine prea limitat pentru a fi alături emoțional și fizic de fiecare dintre ei. Cu toate acestea, Grace îl susține mereu, așteptând clipa în care tatăl ei va deveni cel pe care și l-a dorit dintotdeauna. Speranțele ei dau roade, dar dezamăgirea vine cu realizarea că nu se va bucura niciodată de această versiune nouă așa cum o fac Billie și Mose, frații ei mai mici.
Michael Keaton (Batman) renunță la capa sa și devine într-un fel un anti-erou în acest film, calibrându-și calculat trăirile și simțirile pentru a portretiza un personaj inocent și detestabil în același timp. Mila Kunis (Friends with Benefits) este deja expertă în dramele comice de familie, iar monologul emoționant livrat chiar înainte să i se rupă apa lui Grace reîntărește această afirmație. Andie MacDowell (Sex, Lies, and Videotape) face o apariție surpriză în rolul primei soții a lui Goodrich, Ann. Cu doar câteva replici, ea pare să îi spună ceva ce i-a spus dintotdeauna. Dar abia acum este el pregătit să înțeleagă. Vorbind despre cum și-a sacrificat cariera pentru familie, Ann declară: „Eu nu vedeam că renunț la ceva.”
Meyers se folosește de culori saturate, multe prim-planuri și o cameră în general statică pentru a reda tranziția plină de instabilitate a lui Goodrich de la un tată care nu știe cum să se comporte cu proprii săi copii, până la unul care nu vrea să plece de lângă fiul epilectic al noului său prieten după ce a avut o criză. Însă Crăciunul vine și, contrar așteptărilor, protagonistul nu primește răsplata pe care și-ar fi dorit-o pentru că și-a răscumpărat greșelile. Finalul filmului este impredictibil, întrucât situația nu se rezolvă în clasicul stil Hollywood, ci într-un mod mai realist, care sugerează că nu știm întotdeauna ce e cu adevărat mai bine pentru noi. Că uneori este un avantaj pe termen lung să știm să renunțăm la ce am avut. Să știm să închidem o ușă, pentru ca altele să se poată deschide.
