Părerea criticului
Regizoarea Ioana Mischie a intervievat 100 de copii români în legătură cu modul în care își imagineazăurmătorul secol al societății în documentarul 3D Guvernul copiilor, în premieră pe marile noastre ecrane.
Sub formula testimonialelor organizate pe capitole, introduse prin generice ludice, animate, copiii intervievați dovedesc o gândire surprinzător de matură în raport cu teme sensibile, precum poluarea, justiția, economia, educația. Lumea pe care o anunță această generație de copii este o lume mai deschisă, mai optimistă; copiii din acest documentar sunt deplin conștienți de problemele lumii în care trăim.
Chiar dacă unele răspunsuri sunt fanteziste, cele mai multe dovedesc gândire, creativitate, grijă pentru problemele globale. Această generație de copii înțelege unele probleme chiar mai bine decât adulții. Acești copii cred că valorile pe care le au generațiile părinților și bunicilor vor fi păzite - „poate că tradițiile vor dispărea, dar nu atâta vreme cât voi trăi eu”, spune un copil.
Declarațiile copiilor (cu vârste cuprinse între aproximativ 6 și 15 ani) dovedesc pluralitate de vederi asupra aceleiași teme.
Pe parcursul documentarului, oscilezi în a te simţi ca în emisiunea „Copiii spun lucruri trăsnite” („mâncarea să fie împachetată tot cu mâncare, așa ca să nu mai folosim ambalaje din plastic”, propune un copil iar un altul ar vrea „clădirile să fie de toate culorile, precum curcubeele”, pe când un a treilea şi-ar dori „să existe un tobogan uriaș pe care să ne dăm ca să ajungem mai repede la școală”).
Alteori ești mișcat de unele declarații, care prind forma unor postulate („pentru fiecare copac pe care îl taie, fiecare om să piardă o zi din viață”, cere un copil. „Orice lucru să coste un leu”, propune un altul”).
Documentarul nu e construit conform narațiunii clasice, iar formula liniară aleasă de regizoare poate decupla la un moment dat spectatorul. 3D-ul folosit rămâne doar un artificiu în scopul promovării filmului ca „primul documentar românesc 3D”.
Sub formula testimonialelor organizate pe capitole, introduse prin generice ludice, animate, copiii intervievați dovedesc o gândire surprinzător de matură în raport cu teme sensibile, precum poluarea, justiția, economia, educația. Lumea pe care o anunță această generație de copii este o lume mai deschisă, mai optimistă; copiii din acest documentar sunt deplin conștienți de problemele lumii în care trăim.
Chiar dacă unele răspunsuri sunt fanteziste, cele mai multe dovedesc gândire, creativitate, grijă pentru problemele globale. Această generație de copii înțelege unele probleme chiar mai bine decât adulții. Acești copii cred că valorile pe care le au generațiile părinților și bunicilor vor fi păzite - „poate că tradițiile vor dispărea, dar nu atâta vreme cât voi trăi eu”, spune un copil.
Declarațiile copiilor (cu vârste cuprinse între aproximativ 6 și 15 ani) dovedesc pluralitate de vederi asupra aceleiași teme.
Pe parcursul documentarului, oscilezi în a te simţi ca în emisiunea „Copiii spun lucruri trăsnite” („mâncarea să fie împachetată tot cu mâncare, așa ca să nu mai folosim ambalaje din plastic”, propune un copil iar un altul ar vrea „clădirile să fie de toate culorile, precum curcubeele”, pe când un a treilea şi-ar dori „să existe un tobogan uriaș pe care să ne dăm ca să ajungem mai repede la școală”).
Alteori ești mișcat de unele declarații, care prind forma unor postulate („pentru fiecare copac pe care îl taie, fiecare om să piardă o zi din viață”, cere un copil. „Orice lucru să coste un leu”, propune un altul”).
Documentarul nu e construit conform narațiunii clasice, iar formula liniară aleasă de regizoare poate decupla la un moment dat spectatorul. 3D-ul folosit rămâne doar un artificiu în scopul promovării filmului ca „primul documentar românesc 3D”.
