Griffin & Phoenix (2006) – Când iubirea întâlnește timpul care nu mai are răbdare
Uneori, cele mai frumoase povești de iubire nu sunt cele care promit „pentru totdeauna”, ci cele care încearcă să ne convingă că și puțin timp poate însemna o viață întreagă.
„Griffin & Phoenix” este o astfel de poveste. O poveste despre doi oameni care se întâlnesc într-un moment în care viața nu le mai oferă prea multe promisiuni și care încearcă, fiecare în felul său, să transforme timpul rămas în ceva care să merite trăit.
Există filme pe care le vezi o dată și te prind exact acolo unde trebuie. Le revezi după câțiva ani și descoperi că emoția nu mai are aceeași intensitate. Nu neapărat pentru că filmul s-a schimbat, ci pentru că noi ne-am schimbat între timp.
Așa mi s-a întâmplat cu Griffin & Phoenix.
Prima dată m-a impresionat mai mult. A doua vizionare, făcută anul acesta, după câțiva ani buni, m-a găsit ceva mai atentă la mecanismele filmului și ceva mai puțin dispusă să mă las purtată doar de tragismul poveștii. Și, dacă prima întâlnire cu filmul m-ar fi putut împinge spre un 8, la revedere am rămas la 7.
Nu este puțin. Dar nici nu cred că filmul mai are, pentru mine, forța de a urca o treaptă.
Doi oameni care se întâlnesc atunci când timpul devine cea mai prețioasă resursă
Griffin, interpretat de Dermot Mulroney, este un bărbat care primește o veste devastatoare: cancerul a revenit și, de această dată, nu mai există perspectiva unei vindecări. În loc să se abandoneze pur și simplu disperării, încearcă să trăiască altfel. Să facă lucruri pe care înainte le-ar fi amânat, să se desprindă de rutina obișnuită și să profite de ceea ce îi mai rămâne.
În încercarea de a înțelege mai bine ceea ce i se întâmplă, ajunge să urmeze un curs universitar despre moarte și doliu. Este acolo unde o întâlnește pe Phoenix, interpretată de Amanda Peet.
Întâlnirea celor doi funcționează tocmai pentru că nu pornește dintr-o mare declarație romantică. Se recunosc, mai întâi, printr-un anumit tip de umor: ironic, uneori autoironic, ca și cum fiecare ar fi înțeles că, în fața absurdului situației lor, râsul poate fi și o formă de apărare.
Phoenix poartă, la rândul ei, propriul secret, propria teamă și propria limită de timp.
Ceea ce îi apropie nu este doar atracția. Este și sentimentul că se află, într-un fel, în aceeași barcă. Sunt doi oameni care au ajuns într-un punct în care viitorul nu mai poate fi tratat ca o certitudine.
Iar aici filmul găsește una dintre ideile sale cele mai frumoase: când nu mai ai garanția zilei de mâine, prezentul capătă o intensitate pe care oamenii sănătoși o uită cu ușurință.
Griffin și Phoenix încearcă să trăiască prezentul. Să râdă. Să se apropie. Să-și permită lucruri pe care, în alte circumstanțe, poate că le-ar fi refuzat. Se provoacă reciproc să fie mai curajoși, mai spontani, chiar puțin mai „nebuni” decât le-ar fi permis viața lor de până atunci.
Și tocmai pentru că spectatorul știe de la început că această relație are un termen-limită, fiecare moment împreună capătă o umbră.
Dar aici apare și prima mea rezervă la a doua vizionare.
Faptul că o poveste este tragică nu înseamnă automat că este profundă.
Filmul are toate ingredientele pentru a ne emoționa, însă uneori simțim mai degrabă construcția emoției decât emoția însăși. Iar la prima vizionare eram probabil mai vulnerabilă la această construcție.
Amanda Peet și Dermot Mulroney – chimia care ține filmul în picioare
Dacă Griffin & Phoenix funcționează, o face în mare măsură datorită celor doi actori.
Amanda Peet îi oferă lui Phoenix o combinație interesantă de fragilitate și energie. Personajul ei nu este construit ca o simplă femeie bolnavă care așteaptă ca publicul să-i plângă de milă. Phoenix are umor, încăpățânare, teamă, ezitări și, mai ales, o dorință foarte puternică de a nu-și transforma ultimele luni într-un lung exercițiu de compasiune.
Dermot Mulroney este convingător în rolul lui Griffin tocmai prin reținere. Nu încearcă să transforme fiecare scenă într-un moment demonstrativ de suferință. Griffin are momente de furie, teamă și disperare, dar și momente în care încearcă să se agațe de normalitate.
Iar între cei doi există suficientă chimie pentru ca povestea să funcționeze.
Nu spun însă că relația lor m-a convins în totalitate.
Filmul ne cere, uneori, să credem în iubirea lor mai mult decât reușește el să ne-o transmită.
Este o diferență importantă.
Vedem doi oameni care se apropie. Vedem gesturile lor, momentele de tandrețe, umorul, complicitatea. Înțelegem de ce ajung să fie împreună. Dar nu toate etapele acestei apropieri au aceeași forță. Pe alocuri, povestea sare peste niște trepte emoționale și presupune că spectatorul va completa singur ceea ce lipsește.
La prima vizionare am fost dispusă să fac acest lucru.
La a doua, ceva din mine a întrebat: „Dar chiar am văzut această iubire crescând atât de puternic pe cât ni se spune?”
Și răspunsul meu este: nu întotdeauna.
Tragedia fără exploatarea tragediei
Un merit al filmului este că nu transformă permanent boala în spectacol.
Există suficiente momente în care Griffin & Phoenix respiră. Personajele glumesc, se joacă, se ceartă, se apropie, fac lucruri aparent mărunte. Iar aceste momente sunt importante pentru că ne amintesc că filmul nu este, în fond, despre cancer.
Este despre viața care continuă chiar și atunci când știi că se apropie de sfârșit.
Aceasta este probabil ideea care mi-a rămas cel mai puternic.
Nu moartea este lucrul cel mai interesant aici, ci felul în care apropierea ei îi obligă pe cei doi să privească altfel viața.
Cât timp avem nevoie ca să înțelegem că nu avem nevoie de o viață perfectă pentru a avea momente perfecte?
Cât de mult din ceea ce amânăm pentru „mai târziu” am putea trăi astăzi?
Și, poate cel mai important, cât de mult prețuim oamenii abia atunci când știm că timpul alături de ei nu este nelimitat?
Filmul pune aceste întrebări fără să le transforme într-o lecție de morală. Și aici este una dintre calitățile lui.
Poate că Griffin & Phoenix nu este o capodoperă și nici nu cred că trebuie să-i atribuim o profunzime pe care nu o are. Dar are o calitate mai simplă și, în cazul unei povești ca aceasta, deloc neglijabilă: te face să intri pentru o vreme într-o lume în care nu ți-ai dori să fii.
Este o lume a oamenilor care știu că timpul lor este măsurat, iar această perspectivă poate fi apăsătoare. Și totuși, filmul reușește să ne facă să privim acea lume, să o înțelegem și să ieșim din ea cu sentimentul că am primit ceva: nu o mare revelație despre iubire și nici o lecție definitivă despre moarte, ci câteva întrebări despre felul în care ne trăim propriul timp.
Poate tocmai de aceea filmul încă merită revăzut. Nu pentru că devine mai profund, ci pentru că își păstrează puterea de a ne aminti cât de ușor confundăm timpul pe care îl avem cu timpul pe care credem că îl vom avea.
Griffin și Phoenix – două nume, două simboluri
Există și un mic joc simbolic pe care filmul îl construiește în jurul numelor celor doi și pe care merită să-l observăm.
Griffinul, creatura mitologică având trup de leu și cap și aripi de vultur, este asociat tradițional cu forța, protecția și puterea. Phoenixul, pasărea care renaște din propria cenușă, este simbolul regenerării și al unei vieți care pare să reînceapă după distrugere.
Nu cred că filmul trebuie descifrat prin acest simbolism, dar el capătă o rezonanță interesantă în povestea celor doi.
Griffin și Phoenix sunt, fiecare în felul său, personaje care încearcă să se ridice deasupra verdictului primit.
Doar că aici apare ironia frumoasă și tristă a poveștii: phoenixul poate renaște, în mit, dar oamenii nu primesc această posibilitate. Pentru ei nu există cu adevărat o a doua viață. Există doar șansa de a face ca viața pe care o mai au să însemne ceva.
Iar această idee mi se pare mult mai interesantă decât orice simbolism explicat apăsat.
Regia și atmosfera – între tandrețe și melodramă
Regia lui Ed Stone păstrează filmul într-o zonă accesibilă, caldă, uneori chiar luminoasă, ceea ce mi se pare o alegere potrivită.
Dacă totul ar fi fost apăsător, întunecat și solemn, povestea ar fi devenit mult mai greu de suportat și, probabil, mult mai manipulatoare.
În schimb, filmul introduce umor și mici momente de normalitate tocmai pentru a crea contrastul necesar cu ceea ce știm că urmează.
Problema este că, pe alocuri, această construcție devine previzibilă.
Știm că urmează despărțirea. Știm că timpul este limitat. Știm că fiecare moment fericit are în spate o tristețe inevitabilă. Iar când filmul apasă prea vizibil pe aceste corzi, emoția își pierde puțin din naturalețe.
Nu ajunge la melodramă ieftină, dar nici nu scapă complet de tentația de a ne spune când ar trebui să fim emoționați.
Iar eu prefer filmele care mă lasă să descopăr singură emoția.
De ce prima vizionare m-a impresionat mai mult
Aici este, poate, partea cea mai personală a acestei cronici.
Am revăzut Griffin & Phoenix după câțiva ani buni. Și experiența a fost diferită.
Prima dată am fost mai aproape de poveste. Am simțit mai puternic fragilitatea celor doi, imposibilitatea de a construi un viitor și frumusețea acelor clipe pe care le trăiesc împreună.
A doua oară am văzut mai limpede și mecanismul din spatele poveștii.
Am observat unde filmul construiește emoția, unde accelerează apropierea celor doi și unde îmi cere să completez eu cu sentimente ceea ce scenariul nu dezvoltă suficient.
Și tocmai această distanță dintre cele două vizionări este motivul pentru care nu pot să-i dau astăzi 8.
Dar nici nu vreau să cobor filmul.
Pentru că, dincolo de limitele lui, Griffin & Phoenix are ceva ce multe povești romantice nu reușesc să aibă: o înțelegere sinceră a faptului că valoarea unei relații nu se măsoară neapărat în durata ei.
Nu este despre cât timp ai, ci despre ce faci cu el
Poate că acesta este mesajul care rămâne după ce dispar toate artificiile poveștii.
Nu putem controla întotdeauna cât timp avem. Putem însă controla, măcar uneori, felul în care îl folosim.
Griffin și Phoenix nu primesc o poveste cu „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Primesc ceva mult mai fragil: câteva momente de fericire într-un timp despre care știu că este numărat.
Și poate că tocmai aici se află frumusețea filmului.
Nu în tragedia lui. Ci în încăpățânarea personajelor de a trăi, chiar și atunci când știu că vor pierde.
Verdict by Laura Hărăbor:
„Griffin & Phoenix” – 7/10
Este un film romantic sensibil, bine jucat și construit pe o premisă care are potențial emoțional real. Dermot Mulroney și Amanda Peet formează un cuplu credibil, iar filmul știe să alterneze tristețea cu umorul și tandrețea.
Dar, la a doua vizionare, am simțit mai clar și limitele lui: apropierea dintre personaje nu este întotdeauna atât de profund dezvoltată pe cât ar trebui, unele emoții sunt mai degrabă sugerate decât construite, iar filmul se bazează uneori pe faptul că spectatorul știe deja cât de tragică este situația.
Prima dată m-a emoționat mai mult. A doua oară m-a convins mai puțin, dar m-a făcut să înțeleg mai bine ce are și ce îi lipsește.
Și poate că acesta este un test corect pentru un film revăzut după ani: nu dacă mai plângi la aceleași scene, ci dacă, după ce emoția se retrage, mai rămâne ceva acolo.
În cazul lui Griffin & Phoenix, rămâne.
Nu suficient pentru 8.
Dar suficient pentru un 7 sincer.
felicia_seceleanu
pe 01 Octombrie 2019 20:46
Ce film frumos, ce poveste! Si ce chimie! Bonus Mulroney care cu cat imbatraneste cu atat e mai misto!
pisicuta1
pe 25 Aprilie 2012 21:40
pe mine m a impresionat consider ca e un film f bun!................................
LE5100KW
pe 16 Februarie 2012 14:44
GENIAL! Mi-a placut enorm, o poveste incredibila...
baby1703
pe 01 Aprilie 2010 09:44
Este un film superb din toate punctele de vedere. Vi-l recomand tuturor.
lumi27
pe 25 August 2009 11:15
FOARTE FRUMOS FILM POVESTEA DE DRAGOSTE ITI AJUNGE LA SUFLET
littleangel8910
pe 12 Iulie 2009 19:06
departe de a fi o capodopera, este o poveste care emotioneaza si care te cucereste... te duce intr-o lume in care iti doresti sa nu fi pasit.... fara "to be continued", dar caruia ii esti recunoscator ca ti-a aratat-o...
Uneori, cele mai frumoase povești de iubire nu sunt cele care promit „pentru totdeauna”, ci cele care încearcă să ne convingă că și puțin timp poate însemna o viață întreagă.
„Griffin & Phoenix” este o astfel de poveste. O poveste despre doi oameni care se întâlnesc într-un moment în care viața nu le mai oferă prea multe promisiuni și care încearcă, fiecare în felul său, să transforme timpul rămas în ceva care să merite trăit.
Există filme pe care le vezi o dată și te prind exact acolo unde trebuie. Le revezi după câțiva ani și descoperi că emoția nu mai are aceeași intensitate. Nu neapărat pentru că filmul s-a schimbat, ci pentru că noi ne-am schimbat între timp.
Așa mi s-a întâmplat cu Griffin & Phoenix.
Prima dată m-a impresionat mai mult. A doua vizionare, făcută anul acesta, după câțiva ani buni, m-a găsit ceva mai atentă la mecanismele filmului și ceva mai puțin dispusă să mă las purtată doar de tragismul poveștii. Și, dacă prima întâlnire cu filmul m-ar fi putut împinge spre un 8, la revedere am rămas la 7.
Nu este puțin. Dar nici nu cred că filmul mai are, pentru mine, forța de a urca o treaptă.
Doi oameni care se întâlnesc atunci când timpul devine cea mai prețioasă resursă
Griffin, interpretat de Dermot Mulroney, este un bărbat care primește o veste devastatoare: cancerul a revenit și, de această dată, nu mai există perspectiva unei vindecări. În loc să se abandoneze pur și simplu disperării, încearcă să trăiască altfel. Să facă lucruri pe care înainte le-ar fi amânat, să se desprindă de rutina obișnuită și să profite de ceea ce îi mai rămâne.
În încercarea de a înțelege mai bine ceea ce i se întâmplă, ajunge să urmeze un curs universitar despre moarte și doliu. Este acolo unde o întâlnește pe Phoenix, interpretată de Amanda Peet.
Întâlnirea celor doi funcționează tocmai pentru că nu pornește dintr-o mare declarație romantică. Se recunosc, mai întâi, printr-un anumit tip de umor: ironic, uneori autoironic, ca și cum fiecare ar fi înțeles că, în fața absurdului situației lor, râsul poate fi și o formă de apărare.
Phoenix poartă, la rândul ei, propriul secret, propria teamă și propria limită de timp.
Ceea ce îi apropie nu este doar atracția. Este și sentimentul că se află, într-un fel, în aceeași barcă. Sunt doi oameni care au ajuns într-un punct în care viitorul nu mai poate fi tratat ca o certitudine.
Iar aici filmul găsește una dintre ideile sale cele mai frumoase: când nu mai ai garanția zilei de mâine, prezentul capătă o intensitate pe care oamenii sănătoși o uită cu ușurință.
Griffin și Phoenix încearcă să trăiască prezentul. Să râdă. Să se apropie. Să-și permită lucruri pe care, în alte circumstanțe, poate că le-ar fi refuzat. Se provoacă reciproc să fie mai curajoși, mai spontani, chiar puțin mai „nebuni” decât le-ar fi permis viața lor de până atunci.
Și tocmai pentru că spectatorul știe de la început că această relație are un termen-limită, fiecare moment împreună capătă o umbră.
Dar aici apare și prima mea rezervă la a doua vizionare.
Faptul că o poveste este tragică nu înseamnă automat că este profundă.
Filmul are toate ingredientele pentru a ne emoționa, însă uneori simțim mai degrabă construcția emoției decât emoția însăși. Iar la prima vizionare eram probabil mai vulnerabilă la această construcție.
Amanda Peet și Dermot Mulroney – chimia care ține filmul în picioare
Dacă Griffin & Phoenix funcționează, o face în mare măsură datorită celor doi actori.
Amanda Peet îi oferă lui Phoenix o combinație interesantă de fragilitate și energie. Personajul ei nu este construit ca o simplă femeie bolnavă care așteaptă ca publicul să-i plângă de milă. Phoenix are umor, încăpățânare, teamă, ezitări și, mai ales, o dorință foarte puternică de a nu-și transforma ultimele luni într-un lung exercițiu de compasiune.
Dermot Mulroney este convingător în rolul lui Griffin tocmai prin reținere. Nu încearcă să transforme fiecare scenă într-un moment demonstrativ de suferință. Griffin are momente de furie, teamă și disperare, dar și momente în care încearcă să se agațe de normalitate.
Iar între cei doi există suficientă chimie pentru ca povestea să funcționeze.
Nu spun însă că relația lor m-a convins în totalitate.
Filmul ne cere, uneori, să credem în iubirea lor mai mult decât reușește el să ne-o transmită.
Este o diferență importantă.
Vedem doi oameni care se apropie. Vedem gesturile lor, momentele de tandrețe, umorul, complicitatea. Înțelegem de ce ajung să fie împreună. Dar nu toate etapele acestei apropieri au aceeași forță. Pe alocuri, povestea sare peste niște trepte emoționale și presupune că spectatorul va completa singur ceea ce lipsește.
La prima vizionare am fost dispusă să fac acest lucru.
La a doua, ceva din mine a întrebat: „Dar chiar am văzut această iubire crescând atât de puternic pe cât ni se spune?”
Și răspunsul meu este: nu întotdeauna.
Tragedia fără exploatarea tragediei
Un merit al filmului este că nu transformă permanent boala în spectacol.
Există suficiente momente în care Griffin & Phoenix respiră. Personajele glumesc, se joacă, se ceartă, se apropie, fac lucruri aparent mărunte. Iar aceste momente sunt importante pentru că ne amintesc că filmul nu este, în fond, despre cancer.
Este despre viața care continuă chiar și atunci când știi că se apropie de sfârșit.
Aceasta este probabil ideea care mi-a rămas cel mai puternic.
Nu moartea este lucrul cel mai interesant aici, ci felul în care apropierea ei îi obligă pe cei doi să privească altfel viața.
Cât timp avem nevoie ca să înțelegem că nu avem nevoie de o viață perfectă pentru a avea momente perfecte?
Cât de mult din ceea ce amânăm pentru „mai târziu” am putea trăi astăzi?
Și, poate cel mai important, cât de mult prețuim oamenii abia atunci când știm că timpul alături de ei nu este nelimitat?
Filmul pune aceste întrebări fără să le transforme într-o lecție de morală. Și aici este una dintre calitățile lui.
Poate că Griffin & Phoenix nu este o capodoperă și nici nu cred că trebuie să-i atribuim o profunzime pe care nu o are. Dar are o calitate mai simplă și, în cazul unei povești ca aceasta, deloc neglijabilă: te face să intri pentru o vreme într-o lume în care nu ți-ai dori să fii.
Este o lume a oamenilor care știu că timpul lor este măsurat, iar această perspectivă poate fi apăsătoare. Și totuși, filmul reușește să ne facă să privim acea lume, să o înțelegem și să ieșim din ea cu sentimentul că am primit ceva: nu o mare revelație despre iubire și nici o lecție definitivă despre moarte, ci câteva întrebări despre felul în care ne trăim propriul timp.
Poate tocmai de aceea filmul încă merită revăzut. Nu pentru că devine mai profund, ci pentru că își păstrează puterea de a ne aminti cât de ușor confundăm timpul pe care îl avem cu timpul pe care credem că îl vom avea.
Griffin și Phoenix – două nume, două simboluri
Există și un mic joc simbolic pe care filmul îl construiește în jurul numelor celor doi și pe care merită să-l observăm.
Griffinul, creatura mitologică având trup de leu și cap și aripi de vultur, este asociat tradițional cu forța, protecția și puterea. Phoenixul, pasărea care renaște din propria cenușă, este simbolul regenerării și al unei vieți care pare să reînceapă după distrugere.
Nu cred că filmul trebuie descifrat prin acest simbolism, dar el capătă o rezonanță interesantă în povestea celor doi.
Griffin și Phoenix sunt, fiecare în felul său, personaje care încearcă să se ridice deasupra verdictului primit.
Doar că aici apare ironia frumoasă și tristă a poveștii: phoenixul poate renaște, în mit, dar oamenii nu primesc această posibilitate. Pentru ei nu există cu adevărat o a doua viață. Există doar șansa de a face ca viața pe care o mai au să însemne ceva.
Iar această idee mi se pare mult mai interesantă decât orice simbolism explicat apăsat.
Regia și atmosfera – între tandrețe și melodramă
Regia lui Ed Stone păstrează filmul într-o zonă accesibilă, caldă, uneori chiar luminoasă, ceea ce mi se pare o alegere potrivită.
Dacă totul ar fi fost apăsător, întunecat și solemn, povestea ar fi devenit mult mai greu de suportat și, probabil, mult mai manipulatoare.
În schimb, filmul introduce umor și mici momente de normalitate tocmai pentru a crea contrastul necesar cu ceea ce știm că urmează.
Problema este că, pe alocuri, această construcție devine previzibilă.
Știm că urmează despărțirea. Știm că timpul este limitat. Știm că fiecare moment fericit are în spate o tristețe inevitabilă. Iar când filmul apasă prea vizibil pe aceste corzi, emoția își pierde puțin din naturalețe.
Nu ajunge la melodramă ieftină, dar nici nu scapă complet de tentația de a ne spune când ar trebui să fim emoționați.
Iar eu prefer filmele care mă lasă să descopăr singură emoția.
De ce prima vizionare m-a impresionat mai mult
Aici este, poate, partea cea mai personală a acestei cronici.
Am revăzut Griffin & Phoenix după câțiva ani buni. Și experiența a fost diferită.
Prima dată am fost mai aproape de poveste. Am simțit mai puternic fragilitatea celor doi, imposibilitatea de a construi un viitor și frumusețea acelor clipe pe care le trăiesc împreună.
A doua oară am văzut mai limpede și mecanismul din spatele poveștii.
Am observat unde filmul construiește emoția, unde accelerează apropierea celor doi și unde îmi cere să completez eu cu sentimente ceea ce scenariul nu dezvoltă suficient.
Și tocmai această distanță dintre cele două vizionări este motivul pentru care nu pot să-i dau astăzi 8.
Dar nici nu vreau să cobor filmul.
Pentru că, dincolo de limitele lui, Griffin & Phoenix are ceva ce multe povești romantice nu reușesc să aibă: o înțelegere sinceră a faptului că valoarea unei relații nu se măsoară neapărat în durata ei.
Nu este despre cât timp ai, ci despre ce faci cu el
Poate că acesta este mesajul care rămâne după ce dispar toate artificiile poveștii.
Nu putem controla întotdeauna cât timp avem. Putem însă controla, măcar uneori, felul în care îl folosim.
Griffin și Phoenix nu primesc o poveste cu „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Primesc ceva mult mai fragil: câteva momente de fericire într-un timp despre care știu că este numărat.
Și poate că tocmai aici se află frumusețea filmului.
Nu în tragedia lui. Ci în încăpățânarea personajelor de a trăi, chiar și atunci când știu că vor pierde.
Verdict by Laura Hărăbor:
„Griffin & Phoenix” – 7/10
Este un film romantic sensibil, bine jucat și construit pe o premisă care are potențial emoțional real. Dermot Mulroney și Amanda Peet formează un cuplu credibil, iar filmul știe să alterneze tristețea cu umorul și tandrețea.
Dar, la a doua vizionare, am simțit mai clar și limitele lui: apropierea dintre personaje nu este întotdeauna atât de profund dezvoltată pe cât ar trebui, unele emoții sunt mai degrabă sugerate decât construite, iar filmul se bazează uneori pe faptul că spectatorul știe deja cât de tragică este situația.
Prima dată m-a emoționat mai mult. A doua oară m-a convins mai puțin, dar m-a făcut să înțeleg mai bine ce are și ce îi lipsește.
Și poate că acesta este un test corect pentru un film revăzut după ani: nu dacă mai plângi la aceleași scene, ci dacă, după ce emoția se retrage, mai rămâne ceva acolo.
În cazul lui Griffin & Phoenix, rămâne.
Nu suficient pentru 8.
Dar suficient pentru un 7 sincer.