Gruppo di famiglia in un interno (1974)

Un film foarte bun, actori de superclasa, un Visconti genial.

As dori sa imi exprim aprecierea fata de comentariile din aceasta pagina, sunt ele însele mici capodopere. Felicitări, sunteți cu adevarat pasionați de arta cinematografică, oameni inteligenti si cu bun gust! O mica observatie: forma corecta este: "descendent al unei familii..." De-abia astept sa vad si eu filmul, azi pe TVR 2, la Cinematecă!

După părerea mea, una dintre capodoperele cinematografiei mondiale, în special pentru profunzimea sa. ”Grup de familie într-un interior” nu este doar povestea interacţiunii unui bătrân intelectual singuratic cu un grup cu care nu părea a avea prea multe tangenţe, ci deschide, de la acest punct de plecare, multiple universuri: al înstrăinării, al conflictelor, al frivolităţii - şi aşa mai departe. Este un joc psihologic care ia naştere, şi poate că fiecare are ceva de învăţat de la celălalt, numai că, din păcate, fiecare este preocupat prea mult de propriul ”eu”, de a avea ultimul cuvânt. Întregul film, dar mai ales dialogurile purtate cu ocazia mesei de la sfârşit sunt prilejul unor analize sclipitoare asupra unei societăţi aflate în ruină, asupra cauzelor ratării existenţiale. Profesorul se retrage într-o izolare vecină cu a unui păianjen care îşi ţese o plasă dincolo de care nu mai poate pătrunde nimeni, dar cu timpul realizează că are nevoie de semeni, de suflul lor vital, chiar dacă aceştia îl vor şi dezamăgi, pe alocuri crunt. Când povestea lor se încheie, rămâne singur cu zgomotele de deasupra (după cum citise într-o carte, chiriaşul care simboliza moartea). Pelicula se înscrie, după părerea mea, printre cele de referinţă în opera lui Visconti, fiind nu doar profundă şi analitică, dar arătând şi o mare înţelegere a vieţii şi a lecţiilor pe care aceasta le poate oferi.

Penultimul film al lui Visconti prezintă publicului o meditație cu privire la tinerețe și bătrânețe, la viciu și la abstinență, precum și la apropierea morții. Urmează, de fapt, linia ultimelor producții viscontiene în care pasiunea dusă până la nebunie se confrunta cu apropierea morții precum în „Moarte la Veneția” (1971) și „Ludwig” (1973). Spectatorii pătrund în culisele unei lumi aristocrate cunoscute foarte bine de cineast, descendent el însuși dintr-o familie cu un trecut lung și tumultuos. În acel univers inaccesibil din exterior are loc o confruntare a vechiului cu noul, a trecutului cu prezentul, oarecum asemănătoare dintr-un punct de vedere cu cea din „Ghepardul” (1963).

Profesorul interpretat de Burt Lancaster este aici, la fel ca în „Ghepardul”, un personaj anacronic, superior intelectual, dar învechit, o relicvă a unor timpuri glorioase trecute. Izolat între numeroasele cărți și amintirile dintr-o tinerețe tot mai îndepărtată, el a pierdut obișnuința interacțiunilor umane și simte apropierea ascunsă a morții. Intruziunea brutală în viața lui a vulgarei marchize Brumonti și a apropiaților ei îi prilejuiește profesorului un scurt și probabil ultim contact cu viața reală. Câștigurile obținute de ambele părți din această interacțiune sunt scurte, precum momentele reale de fericire din viața omului, întrerupte de tonul tragic al simțirii futilității vieții.

Ceea ce m-a impresionat și aș dori să subliniez este desfășurarea în întregime a acțiunii într-un interior (vezi titlul filmului). În opinia mea Visconti a vrut să scoată în evidență izolarea fizică și morală a oamenilor superiori, contrastantă cu incursiunile haotice și lipsite de sens ale gloatei. Izolându-se de lume, omul nu-și mai trăiește însă propria viață și devine mai degrabă un exponat de muzeu. În același timp este vorba și de o izolare între generații, care determină eșuarea comunicării și neputința transmiterii experienței de viață, chiar și a unor idei simple.

Privind din aceste perspective, contactul interuman, oricât de neplăcut ar fi, este deosebit de util. În lipsa lui, existența umană își pierde sensul.

Unul din ultimele realizate de Visconti, cu o distributie de zile mari, aceeasi actori intilniti in filmele anterioare, mai putin Helmuth Berger care il inlocuise pe Delon in topul preferatilor regizorului.Din pacate am vazut o copie vorbita in engleza, ceea ce m-a iritat.
O capodopera extrem de actuala.Cei cu simt de observatie vor remarca iubirea pe care o simte profesorul fata de Konrad.Aceeasi pe care o simtea Visconti fata de iubitul sau Helmuth.
A fost invitata Audrey Hepburn pentru rolul frivolei doamne dar aceasta a refuzat rolul motivand ca nu poate juca un asemenea personaj imoral.

Un film în care fiecare amănunt este o săgeată care indică un drum de urmat...

Un excelent film de arta al unui mare regizor interpretat de mari actori