Părerea criticului
"Gulliver's Travels" - Mai nimic
Un Swift swiftly told da' plicticos
S-a nimerit ca "The Three Worlds of Gulliver" (Jack Sher, 1960, cu Kerwin Mathews) să fie al doilea film cu actori pe care-l vedeam la cinema (urmând să-l redescopăr la televizor, peste vreo zece ani), dar dincolo de inerţia afectivă, cred că rămâne cea mai reuşită transpunere cinematografică a capodoperei lui Jonathan Swift - cel puţin la nivel de discurs filmic, căci nimeni n-a reuşit vreodată să se apropie măcar, pe ecran, de adevăratul conţinut social satiric al celor patru romane. Pentru toţi ecranizatorii, n-a contat decât spectacolul vizual al diferenţei de mărime: Gulliver şi piticii, Gulliver şi uriaşii.
Exact acelaşi lucru se întâmplă şi în această nouă variantă, complet inutilă şi lipsită de har, fără nici o idee cu adevărat novatoare, ci doar câteva combinaţii valide ca punct de pornire, însă neduse prea departe. Aducerea contextului iniţial în Manhattan-ul zilelor noastre rămâne la stadiul de "soluţie trendy", limitată la a prilejui câteva platitudini despre cât de mic şi de mare eşti în schema organizatorică a firmei, şi că de fapt contează să fii mare ca om, nu ca funcţie - nemaipomenitoşenie de deşteptăciune relevată, mă-nţelegi, cu ajutorul piticilor şi uriaşilor din Lilliput şi Brobingnag.
În continuare, filmul e incredibil de expediat. Gulliver porneşte cu o bărcuţă ca să exploreze largul mării de lângă Bermude, în interes de serviciu - şi, ce să vezi, taman cel Triunghi îl absoarbe şi-l duce-n Lilliput, într-o secvenţă de un minut, tops - care-mi aminteşte de un alt film îngrozitor de tâmpit, "Warlords of Atlantis" (Kevin Konnor, 1978), unde secretul Triunghiului Bermudelor era o cacaratiţă uriaşă care înşfăca-ntr-ale ei tentacule vapoare şi avioane şi le ducea-n Atlantida unde nişte extratereştri răi voiau să înfiinţeze un stat nazist. În cazul de faţă, Joe Stillman şi Nicholas Stoller (scenariul) şi Rob Letterman (regia) nu se complică cu asemenea greţuri: în Trianglu i-o vârtelniţă care swiftly te ia şi te duce-n lumea lui Swift. La fel de swiftă e şi celebra secvenţă a trezirii lui Gulliver pe plajă, legat de lilliputani (la drept vorbind, deşi tempoul narativ galopează cu acceleratorul, nimic nu izbuteşte totuşi să risipească plicticoşenia generală), după care acţiunea începe să se complice inutil, cu personaje şi subploturi noi pe care n-are nici un rost să le detaliem aici. Cea mai forţată e ideea cu apucăturile de cinefil ale eroului, şi translatarea lor în Lilliput - prilej doar pentru câteva poante fără haz, şi nimic mai mult. Iar robo-armura de tip transformericesc pe care şi-o meştereşte antagonistul spre final, ca să se poată lupta de la egal la egal cu eroul, e prea lipsită de ingeniozitate şi originalitate ca să poată deveni altfel decât trasă de păr.
Cel mai reuşit aspect al filmului e atmosfera din Lilliput, o ambianţă de trai palatin-european din secolul al XIX-lea, cu stil şi stare - din păcate, într-o relaţie anacronică total cu unele dintre tehnologiile folosite acolo, şi ratând ocazia de a construi nişte paradoxuri interesante, ca-n romanele lui Michael Moorcock sau în celebrul comics "Trigan Empire", de pe vremuri (pur şi simplu: vezi o lume vag napoleoniană unde, pe ici pe colo, prin părţile dorite de muşchii autorilor, mai apare câte un robot, câte o instalaţie electrică, etc., fără nici o dezvoltare logică, fie şi în raţiunea SF-ului sau a fantasticului).
De asemenea, o idee foarte ofertantă era cea a fetiţei uriaşe din Brobdingnag, care-şi face din Gulliver păpuşă vie şi, cu inocentă perversitate, îl agresează cu rochiţe, biberoane şi pupături forţate cu păpuşoii ei băieţi. Din păcate, asta rămâne singura apariţie a insulei uriaşilor, pe care eroul o părăseşte imediat (în împrejurări de asemenea fuşerite şi pline de inadvertenţe şi rămâneri în aer), pentru a se întoarce în Lilliput să rezolve totuşi problemele lăsate în urmă-i şi să-şi salveze mândra (excrescenţă dramaturgică monstruoasă şi artificială; în treacăt fie zis, previzibilul clişeu al personajului dizgraţios şi neatrăgător care-n final îşi cucereşte iubita cu ajutorul datelor sale de caracter nu convinge de nici o culoare).
S-ar mai distinge anumite calităţi plastice ale imaginii - colorit viu cu discreţie, o anume lumină aparte care completează frumos atmosfera - dar nereuşind să salveze contradicţia cu nivelul lamentabil al efectelor speciale, rezultat fatal al bugetului redus. Aşa că, în cele din urmă, ce rămâne...? Mai nimic.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
17 decembrie, 2010, h. 14:30-15:15
Bucureşti, România
Un Swift swiftly told da' plicticos
S-a nimerit ca "The Three Worlds of Gulliver" (Jack Sher, 1960, cu Kerwin Mathews) să fie al doilea film cu actori pe care-l vedeam la cinema (urmând să-l redescopăr la televizor, peste vreo zece ani), dar dincolo de inerţia afectivă, cred că rămâne cea mai reuşită transpunere cinematografică a capodoperei lui Jonathan Swift - cel puţin la nivel de discurs filmic, căci nimeni n-a reuşit vreodată să se apropie măcar, pe ecran, de adevăratul conţinut social satiric al celor patru romane. Pentru toţi ecranizatorii, n-a contat decât spectacolul vizual al diferenţei de mărime: Gulliver şi piticii, Gulliver şi uriaşii.
Exact acelaşi lucru se întâmplă şi în această nouă variantă, complet inutilă şi lipsită de har, fără nici o idee cu adevărat novatoare, ci doar câteva combinaţii valide ca punct de pornire, însă neduse prea departe. Aducerea contextului iniţial în Manhattan-ul zilelor noastre rămâne la stadiul de "soluţie trendy", limitată la a prilejui câteva platitudini despre cât de mic şi de mare eşti în schema organizatorică a firmei, şi că de fapt contează să fii mare ca om, nu ca funcţie - nemaipomenitoşenie de deşteptăciune relevată, mă-nţelegi, cu ajutorul piticilor şi uriaşilor din Lilliput şi Brobingnag.
În continuare, filmul e incredibil de expediat. Gulliver porneşte cu o bărcuţă ca să exploreze largul mării de lângă Bermude, în interes de serviciu - şi, ce să vezi, taman cel Triunghi îl absoarbe şi-l duce-n Lilliput, într-o secvenţă de un minut, tops - care-mi aminteşte de un alt film îngrozitor de tâmpit, "Warlords of Atlantis" (Kevin Konnor, 1978), unde secretul Triunghiului Bermudelor era o cacaratiţă uriaşă care înşfăca-ntr-ale ei tentacule vapoare şi avioane şi le ducea-n Atlantida unde nişte extratereştri răi voiau să înfiinţeze un stat nazist. În cazul de faţă, Joe Stillman şi Nicholas Stoller (scenariul) şi Rob Letterman (regia) nu se complică cu asemenea greţuri: în Trianglu i-o vârtelniţă care swiftly te ia şi te duce-n lumea lui Swift. La fel de swiftă e şi celebra secvenţă a trezirii lui Gulliver pe plajă, legat de lilliputani (la drept vorbind, deşi tempoul narativ galopează cu acceleratorul, nimic nu izbuteşte totuşi să risipească plicticoşenia generală), după care acţiunea începe să se complice inutil, cu personaje şi subploturi noi pe care n-are nici un rost să le detaliem aici. Cea mai forţată e ideea cu apucăturile de cinefil ale eroului, şi translatarea lor în Lilliput - prilej doar pentru câteva poante fără haz, şi nimic mai mult. Iar robo-armura de tip transformericesc pe care şi-o meştereşte antagonistul spre final, ca să se poată lupta de la egal la egal cu eroul, e prea lipsită de ingeniozitate şi originalitate ca să poată deveni altfel decât trasă de păr.
Cel mai reuşit aspect al filmului e atmosfera din Lilliput, o ambianţă de trai palatin-european din secolul al XIX-lea, cu stil şi stare - din păcate, într-o relaţie anacronică total cu unele dintre tehnologiile folosite acolo, şi ratând ocazia de a construi nişte paradoxuri interesante, ca-n romanele lui Michael Moorcock sau în celebrul comics "Trigan Empire", de pe vremuri (pur şi simplu: vezi o lume vag napoleoniană unde, pe ici pe colo, prin părţile dorite de muşchii autorilor, mai apare câte un robot, câte o instalaţie electrică, etc., fără nici o dezvoltare logică, fie şi în raţiunea SF-ului sau a fantasticului).
De asemenea, o idee foarte ofertantă era cea a fetiţei uriaşe din Brobdingnag, care-şi face din Gulliver păpuşă vie şi, cu inocentă perversitate, îl agresează cu rochiţe, biberoane şi pupături forţate cu păpuşoii ei băieţi. Din păcate, asta rămâne singura apariţie a insulei uriaşilor, pe care eroul o părăseşte imediat (în împrejurări de asemenea fuşerite şi pline de inadvertenţe şi rămâneri în aer), pentru a se întoarce în Lilliput să rezolve totuşi problemele lăsate în urmă-i şi să-şi salveze mândra (excrescenţă dramaturgică monstruoasă şi artificială; în treacăt fie zis, previzibilul clişeu al personajului dizgraţios şi neatrăgător care-n final îşi cucereşte iubita cu ajutorul datelor sale de caracter nu convinge de nici o culoare).
S-ar mai distinge anumite calităţi plastice ale imaginii - colorit viu cu discreţie, o anume lumină aparte care completează frumos atmosfera - dar nereuşind să salveze contradicţia cu nivelul lamentabil al efectelor speciale, rezultat fatal al bugetului redus. Aşa că, în cele din urmă, ce rămâne...? Mai nimic.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
17 decembrie, 2010, h. 14:30-15:15
Bucureşti, România
