Părerea criticului
Cand incepe cu un caz de identitati incurcate, mai precis cand caporalul Rudy Spruance (Jason Biggs) e aruncat in iunie ’79 intr-o baza militara din Groenlanda (si nu Hawai, unde ar fi trebuit sa fie transferat) unde toata lumea – majoritatea glumeti - il striga ‘Martin Pederson’, confuzie cu impact comic, ‘Guy X’ iti da impresia ca pana la sfarsit o va tine jongland pe undeva intre ‘M.A.S.H.’, ‘Buffalo Soldiers’ si ‘Catch 22’.
E si un gust de ‘Insomnia’, prin soarele care nu apune niciodata pentru o jumatate din an, si ceva din ‘Jarhead’ prin soldatii care se plictisesc si in lipsa unor treburi serioase beau bere, petrec pe ‘War’ al lui Edwin Starr si se uita non-stop la ‘Invasion of the Body Snatchers’ de Siegel.
Insa similitudinile dureaza putin si sunt mai mult la nivel de suprafata.Regizorului Saul Metzstein ii iese cand face slalom pe langa toate filmele cu care ai putea sa-i compari filmul dar nu-i mai iese si cand vrea sa faca ceva cu toate elementele pe care le construieste.
Rudy e pus de comandantul bazei, Woolwrap, (Jeremy Northam, cu accent american) sa editeze un ziar in care sa laude conducerea si sa prezinte fapte dragute si relaxante, iar scenele astea merg pentru ca au sens. Vedem echipa pe care va trebui sa o conduca (formata din personaje secundare nebunatice si pe umerii carora va sta sarcina de a face publicul sa-si forteze doua-trei zambete, in incercarea de a se minti singur ca filmul e o comedie) si ni se mai ofera si singurele momente cand simti ca avanseaza lucrurile (care, altminteri, bat apa in piua), mai precis cateva montaje cu titlurile stirilor tastate pe un batran Commodore 64 cu cate o melodie draguta pe fundal.
Dar cand saracul baiat e aruncat intr-o idila cu Irene Teal (Natasha McElhone), de profesie sergent, ocazional partener de amor al comandantului Woolwrap, totul se pierde intr-un amalgam de scriitura proasta si incompatibilitate intre actori (no chemistry, cum zic americanii). Pe deasupra, intriga incepe abia spre jumatatea filmului cand Rudy da peste un personaj misterios (de unde numele filmului) intr-o aripa cu acces limitat al bazei, loc plin de veterani din Vietman cu tot felul de infirmitati, in stare de inconstienta si asteptandu-si moartea printre doze de morfina.
Iar stilul filmului se schimba spre serios si tragic, in paralel (si aici e misto facuta trecerea) cu schimbarea anotimpurilor, noaptea prelunga si ninsoarea subrogandu-se zilelor de pana atunci. Personajele isi dau parca jos haina, expunandu-se in toata intunecimea lor, se atinge expeditiv si tema conspiratiilor guvernamentale iar personajul comandantului se contureaza pe final intr-unul tragic, pierzandu-se in dementa.
Toate astea insa trebuie sa le cauti mai mult cu lupa, si de cautat cauti caci altceva n-ai ce face decat asta si sa mai speri ca toate firele sa se lege in ceva cu oarecare semnificatie si emotie, care sa-ti rasplateasca efortul. Dar nah, punctul culminant nu e satisfacator iar finalul cu evadarea lui Rudy si Irene si a personajelor secundare nebunatice, intr-un avion, spre locuri in care ‘oamenii sunt mai multi decat ursii polari iar soarele apune’ da impresia ca inchide bine filmul.
Dar e ca si cum ai sigila un recipient gol.
de Alin Adrian Moise
E si un gust de ‘Insomnia’, prin soarele care nu apune niciodata pentru o jumatate din an, si ceva din ‘Jarhead’ prin soldatii care se plictisesc si in lipsa unor treburi serioase beau bere, petrec pe ‘War’ al lui Edwin Starr si se uita non-stop la ‘Invasion of the Body Snatchers’ de Siegel.
Insa similitudinile dureaza putin si sunt mai mult la nivel de suprafata.Regizorului Saul Metzstein ii iese cand face slalom pe langa toate filmele cu care ai putea sa-i compari filmul dar nu-i mai iese si cand vrea sa faca ceva cu toate elementele pe care le construieste.
Rudy e pus de comandantul bazei, Woolwrap, (Jeremy Northam, cu accent american) sa editeze un ziar in care sa laude conducerea si sa prezinte fapte dragute si relaxante, iar scenele astea merg pentru ca au sens. Vedem echipa pe care va trebui sa o conduca (formata din personaje secundare nebunatice si pe umerii carora va sta sarcina de a face publicul sa-si forteze doua-trei zambete, in incercarea de a se minti singur ca filmul e o comedie) si ni se mai ofera si singurele momente cand simti ca avanseaza lucrurile (care, altminteri, bat apa in piua), mai precis cateva montaje cu titlurile stirilor tastate pe un batran Commodore 64 cu cate o melodie draguta pe fundal.
Dar cand saracul baiat e aruncat intr-o idila cu Irene Teal (Natasha McElhone), de profesie sergent, ocazional partener de amor al comandantului Woolwrap, totul se pierde intr-un amalgam de scriitura proasta si incompatibilitate intre actori (no chemistry, cum zic americanii). Pe deasupra, intriga incepe abia spre jumatatea filmului cand Rudy da peste un personaj misterios (de unde numele filmului) intr-o aripa cu acces limitat al bazei, loc plin de veterani din Vietman cu tot felul de infirmitati, in stare de inconstienta si asteptandu-si moartea printre doze de morfina.
Iar stilul filmului se schimba spre serios si tragic, in paralel (si aici e misto facuta trecerea) cu schimbarea anotimpurilor, noaptea prelunga si ninsoarea subrogandu-se zilelor de pana atunci. Personajele isi dau parca jos haina, expunandu-se in toata intunecimea lor, se atinge expeditiv si tema conspiratiilor guvernamentale iar personajul comandantului se contureaza pe final intr-unul tragic, pierzandu-se in dementa.
Toate astea insa trebuie sa le cauti mai mult cu lupa, si de cautat cauti caci altceva n-ai ce face decat asta si sa mai speri ca toate firele sa se lege in ceva cu oarecare semnificatie si emotie, care sa-ti rasplateasca efortul. Dar nah, punctul culminant nu e satisfacator iar finalul cu evadarea lui Rudy si Irene si a personajelor secundare nebunatice, intr-un avion, spre locuri in care ‘oamenii sunt mai multi decat ursii polari iar soarele apune’ da impresia ca inchide bine filmul.
Dar e ca si cum ai sigila un recipient gol.
de Alin Adrian Moise
