Un film din 2007 care își propune (printre altele) să recreeze atmosfera filmelor din anii 50-60........NU REUȘEȘTE ☝️ Costume ,decoruri,coafuri ......totul pare artificial,sau oricum insuficient personalizat.........TOTUL arată nou , nefolosit ...doar acum pt filmare
emy_sinaia
pe 04 Octombrie 2014 12:35
Melodiile anilor '60 fac muzica in aceasta comedioara simpla cu John Travolta trvesti.
mtraianc
pe 14 Septembrie 2014 18:50
nota 3 ,, ...........................................................................
spiritul
pe 30 Iulie 2014 03:04
Am citit comentariile de mai sus si pot sa zic sincer ca eu nu m-am uitat pentru actori la filmul asta. M-am uitat pentru ca este unul din genurile mele preferate "Muzical". Nu ma asteptam sa-mi placa asa de mult. Dupa ce vad un film prima conditie este sa nu il uit prea repde, sa raman macar cu o strofa de melodie in cap si asa a si fost; de aceea am apreciat ca acest film merita nota mare! Chiar a fost un film foarte placut: muzical, distractiv, dar si cu eforturile din acea perioada pentru inetrgrarea negrilor in societate. Un film perfect pentru o sambata dupa-amiaza petrecuta cu familia!
natiiiii
pe 21 Decembrie 2013 13:28
Mi s-a parut un film foarte bun,mai ales ca baiatul/actorul meu preferat a jucat in el ( Zac Efron) . Toti au jucat foarte bine,melodii super . Recomand ! Forta Zac
mirco2000
pe 18 Iunie 2013 16:23
aaaaa....filmul asta ....am pierdut nu stiu cat tine el in fata televizorului...personal mie mi se pare o porcarie de film ...eu nu-l suport pe tipul ala, Zac si cumva, si mie se pare ca toti actorii joaca penibil. Desi sunt actori buni, Travolta, Michelle Pfeiffer, Christopher Walken, Amanda Bynes, aici fac un rol aiurea :shock: :shock: . Sincer, dupa parerea mea e rau dar nu mai rau decat Juno.....alta pierdere de timp.... :idea: :idea:
cezarika21
pe 16 Februarie 2013 09:55
Remake al unei comedii omonime din 1988, "Hairspray" este povestea unei tipe plinuţe care, în atmosfera de schimbare culturală din oraşul Baltimore al anului 1962, îşi urmează visul de a deveni dansatoare la o emisiune TV locală, militând în acelaşi timp împotriva segregaţiei rasiale.
"Hairspray" este o comedie muzicală, recomandată celor cărora le place aşa ceva. Explozie de bucurie, entuziasm, militantism împotriva discriminărilor, anii' 60, John Travolta în travesti. Pe scurt, voie bună molipsitoare.
KarGo
pe 05 Iulie 2012 23:08
O distributie de zile mari intr-un film usor de urmarit si care te relaxeaza. Totusi ma asteptam la ceva mai bun, nu prea a fost amuzant, a avut unele momente cam plictisitoare si nu l-as revedea. Merge in lipsa de altceva.
White.Lily
pe 30 Iunie 2012 13:42
Filmul intr-adevar, este unul mediocru.
Nici pe mine, eroina principala , Tracy Turnblad mi s-a parut destul de antipatica. Ceea ce m-a tinut in fata televizorului a fost insa John Travolta si Michelle Pfeiffer, preferatii mei.
John Travolta a fost pur si simplu genial. Cred ca reusit sa faca un rol de tranvestit complet diferit. In nici un moment nu s-a observat vreo exagerare, vulgaritate sau ca blufeaza.
A fost de o candoare si de o naivitate incantatoare.
crysty_op
pe 15 Iunie 2012 21:42
un film care nu e de ocolit, merge pentru toate varstele! recomand
pisicuta1
pe 03 Iunie 2012 20:54
e un film extraordinar ,un film f bun ,celor care le plac filmele de acest gen.
Madyss
pe 22 Mai 2012 01:03
Un film destul de amuzant, m-a binedispus. Nu imi place Zac Efron,dar in acest film este foarte simpatic asa brunet. Un film cu o distributie de zile mari.
Audrey19
pe 08 Aprilie 2012 14:34
Mai bun e originalul din 80 adica asta e un fel de adaptare si probabil daca nu juca Zacky nu se uita asa multa lume eu pe la minutu 40 m-am plictisit.Initial am vrut sa ma uit si pentru Zac da si penrtu John
cosmin_kedii
pe 14 Martie 2012 16:22
Blonsky a jucat rolul lui Tracy perfect. Entuziasmul şi talentul ei a fost evidentă întregului film
puffulette
pe 14 Ianuarie 2012 14:45
Un film interesant, dar nimic iesit din comun, totusi merita vizionat
MNarcis
pe 11 Ianuarie 2012 22:43
Mi s-a parut un film muzical foarte bun, la suprafata este un film cu o muzica frumoasa, energica si haioasa, cu o coregrafie splendida, insa filmul vizionat cu atentie ne dezvalui un subiect crud, greu si apasator (ma refer la ura rasiala, aceeasi ura insa mai mare si mai vasta fiind prezenta si identificata si la Hitller); o ura care si in ziua de astazi persista si se gaseste in destul de multe case americane (anul 1962 fiind abia inceputul). Cel mai mult mi-a placut John Travolta (este pur si simplu exceptional, iti taie respiratia cu prestatia lui din acest film), dupa parerea mea un film care merita vazut!
zeno.marin
pe 26 Decembrie 2011 13:12
Dintotdeauna am avunt o nostalgie inexplicabila pentru aceste timpuri pe care in realitate nu le-am trait. Intamplator sunt un iubitor si un colectionar pasionat de oldies-uri din acea perioada, dar nu conteaza... Excelent, mi-am spus, asta e filmul serii. Asa ca muzica excelenta combinata cu atmosfera vremii m-au facut sa imi incerc norocul cu aceasta comedie ritmata si dansata, chiar daca musical-ul nu e genul meu favorit. In orice caz, nu acel muzical de factura noua (stil "folclor nou" aka. contrafacut, pentru cei care isi mai amintesc de "concept")...
Totusi ce m-a facut sa nu ma uit pana la capat? Mai multe lucruri. In primul rand actrita principala cea rotofeie si de a carui personaj ar fi trebuit sa ma atasez afectiv mi s-a parut, ei bine, antipatica. Nu mi-a placut si pace... Pe urma scenariul, intriga, dialogurile mediocre (ma rog, e un musical, dar trebuie sa strang macar trei motive, asa ca "se pune" si asta, ok?). In ultimul rand, desi decorurile erau destul de sugestiv create, apropiate de anii pe care ii imitau, totusi mi s-au parut excesive. Prea multa culoare, prea mult roz, prea mult kitch. Asa era in anii 60, dar aici e exagerat. Stiu, intentia nu era de a realiza o replica temporala vizuala fidela, ci doar un decor care sa lase o impresie buna.
What the hell, I'll cut the crap (vorba lunga saracia omului): mi s-a parut tampit si incepea altceva mai bun. Sau la fel de promitator ca asta...
alex_il_fenomeno
pe 19 Decembrie 2011 17:29
a fost o comedie interesanta . fiind dezamagit de ultimele filme din ultima vreme ce combinau comedia cu musicalul , nu asteptam foarte multe de la el , chiar daca evolua John Travolta , care putea face fata oricarei provocari . si ma bucur ca filmul s-a dovedit o surpriza placuta . cu multe momente amuzante , combinate cu o muzica deosebita , filmul a reusit sa ne duca intr-o fictiune deosebita si meticuloasa , care a reusit sa relaxeze cu mare succes . desi nu toate momentele sunt la fel de bune , cred ca este printre cele mai bune de acest gen din ultimii ani , astfel ca nu ar merita scapat din vedere .
nox13
pe 09 August 2011 03:49
mie nu mi se pare un film extraordinar. pacat de distributie (travolta si pfeiffer). incercam sa-mi dau seama de ce are o nota atat de mare. am inteles dupa al 2lea comentariu "super tare mai ales ca joaca actorul meu favorit zac efron super super" cu 4 "mi-a placut parerea".
miha.dariciuc
pe 18 Iunie 2011 20:08
Un film destul de fain dar in care Amanda Bynes nu exceleaza.
xerses
pe 28 Mai 2011 09:04
Ca de fiecare data cand il vezi pe Travolta in filme ce presupun dans si muzica, stii sigur ca vei avea momente de buna calitate.E talentat si se vede ca ii place muzica si dansul.
andreeeeeeea
pe 25 Aprilie 2011 16:52
Filmul meu preferat. M-as uita la el incontinuu, fara sa ma plictisesc!
Pitbull
pe 12 Decembrie 2010 15:52
Prin prisma unei comedii muzicale trăsnite... - Hairspray
Onorată instanţă, recunosc: până-n ultima clipă (la propriu!) am stat îndoit: să mă duuuc... să nu mă duuuc... să mă duuuc... să nu mă duuuc... Mi se făcea târşă la gândul încă unei comedii muzicale siropoase, cu cânticele comice şi dansuri, cu fata bună şi bondoacă pe care societatea n-o vrea, cu integrare rasială propagandistically correct, şi aşa mai departe. Hai, zic, până la urmă, să mă duc. Şi trebuie să mărturisesc că am rămas gaga ca Trahanache, în faţa acestei spume de şampanie care m-a binedispus pe toată ziua, săptămâna, timpul rămas până la sfârşitul lunii sau chiar al anului.
Împrejurările au făcut ca nu mai demult de alaltăieri să văd Bobby, remarcând fineţea, acuitatea, realismul, profunzimea şi empatia prin care se distinge acest memento al anului 1968. Spuneam în analiză că filmul reconstituie şi marchează clar finalul a tot ceea ce-a însemnat idealism, iluzii, optimism, în acel deceniu jalonat de patru asasinate politice majore. Hairspray, în schimb, se apleacă tocmai asupra deschiderii acelei paranteze istorice - anul 1962, când administraţia Kennedy era în plin avânt, John H. Glenn în plină orbită, integrarea rasială în plină ofensivă, şi-n genere lumea toată-n plină rejuvenare, cu coafuri, toalete, showuri de televiziune şi alte minirevoluţii faţă de închistările tensionate ale anilor '50. Această impetuoasă lansare spre viitor, cu toate naivităţile şi infantilismele ei pozitiviste abordate dintr-o perspectivă duios-exuberantă, constituie tema filmului realizat pentru prima oară, în 1988, de către iconoclastul John Waters.
În 1962, oraşul Baltimore constituia ecosistemul adolescentului de şaisprezece ani John Waters preocupat de violenţă, naturalism, scabros, coprofagie, kitsch şi orice formă de cacofilie în general - pe scurt, un adevărat Rimbaud al filmului american, care imortaliza pe opt şi şaisprezece milimetri toate imaginile posibile din categoriile de mai sus şi le proiecta în casele parohiale ale bisericilor, spre indignarea crescândă a cetăţenilor şi a presei. Prin jurul lui 1970, reuşise să se afirme ca realizator de lung-metraje cu actori (în majoritate, cu colaborarea prietenului său din copilărie Harris Glen Milstead, care avea să se impună ca actor travestit sub celebrul pseudonim Divine), mai mult sau mai puţin recunoscute la vremea respectivă (Eat Your Makeup, 1968, sau Mondo Trasho, 1969). Consacrarea s-a produs în 1972, o dată cu Pink Flamingos, un exerciţiu deliberat de prost-gust artistic şi situaţional care avea să devină un notoriu cult movie al nonconformiştilor. Evident, era improbabil ca un asemenea apostol al excentricităţii să lucreze pe bandă rulantă, astfel încât în următorii şaisprezece ani Waters n-a mai făcut decât trei filme, până la surprinzătorul Hairspray din 1988, care transpunea pe ecran propria lui viziune asupra universului adolescentin din Baltimore, 1962 - constituind totodată şi desprinderea autorului de stilul său anterior, spre a se adresa unei audienţe mult mai largi.
Impactul filmului a fost atât de mare, încât paisprezece ani mai târziu povestirea s-a văzut transpusă pe scenă, iniţial la Seattle, apoi şi pe Broadway, în teatrul lui Neil Simon, de către autorii Mark O'Donnell şi Thomas Meehan, în regia lui Jack O'Brien - spectacol încununat cu nouă Premii Tony, din treisprezece nominalizări - ceea ce, în mod destul de firesc, a dus la remake-ul din acest an, cu un scenariu adaptat de către Leslie Dixon şi în regia lui Adam Shankman.
E foarte interesant să observăm cum se schimbă perspectivele pe axa timpului. La începutul anilor şaizeci, America era puternic dominată de anumite obsesii conservatoare, rasiste, religioase şi politice - ceea ce avea să ducă nu peste mult la contrareacţia explozivă a mişcării hippie. Era firesc ca un contestatar ca Waters să se ralieze spontan spiritului rebel, aici întruchipat de integrarea rasială. Ca atare, povestea reia toate clişeele tipice ale epocii, cu negrii mai civilizaţi decât albii, mai elevaţi, mai iubitori, mai prietenoşi, mai îngăduitori, mai toleranţi, mai egalitarişti, mai-mai-mai... - ceea ce, de-atunci încoace, n-a devenit decât un nou conformism, notoriul political correctness, impus azi cu aceeaşi osârdie cu care acum patruzeci-cincizeci de ani unii încercau să menţină şcolile segregate (ceea ce-l plasează pe Waters în ingrata paradigmă a unui Coriolan Drăgănescu caragiamerican). Dar, mă rog, cine cunoaşte puţină istorie şi are capacitatea de a înţelege convenţiile fabulistice, va trece peste asta şi va savura filmul aşa cum e - adică, o serie întreagă de idealizări (pozitive şi negative), de situaţii neverosimile şi de alte năstruşnicii, structurate după logica basmului (sau, hai să zicem, a teatrului de revistă) şi orchestrate conform unei partituri de musical în care 90% se cântă şi se dansează, şi doar pe alocuri auzi o replică de proză şi vezi doi paşi naturali, ca să nu nimerim chiar sub Umbrelele din Cherbourg.
Iar principala calitate a filmului constă tocmai în forţa dezinvoltă cu care ne face să acceptăm din capul locului, şi permanent, toate aceste convenţii. Vivacitatea fluent-dinamică a tuturor melodiilor, versurile scăpărătoare (şi în general majoritatea replicilor), presărate cu frânturi satirice proprii epocii ("Ăsta-i un studio de la Hollywood, tu chiar crezi că John Glenn e acolo, sus?", "Dar şi Jackie, Prima Doamnă, se coafează aşa!", "Castro invadează", "Nu ştiu de ce avem camera asta, în pivniţă, da' uite, găseşti aici de toate: mâncare, băutură, măşti de gaze, dicţionar rusesc..."), coregrafia elaborată şi finalizată cu o mare virtuozitate, decupajul alert şi montajul nervos, pe frază muzicală - toate te acaparează din primul moment, odată cu aria matinală a lui Tracy Turnblad (Nikki Blonsky), capabilă să dea o nouă prospeţime acelor clişee prăfuite şi să le rearanjeze cu vigoarea stilului cinematografic din zilele noastre. Puţin contează că toate problemele se rezolvă liniar şi previzibil (Tracy e respinsă azi... şi acceptată mâine; Edna şi Wilbur se ceartă din gelozie acum... şi se vor împăca la noapte; negrii sunt sceptici un minut... şi imediat te iau la dans; Edna n-a negociat în viaţa ei... şi brusc devine o agentă redutabilă; Velma falsifică voturile... şi evident e surprinsă de o cameră din studioul de televiziune etc., etc.). Savoarea spectacolului e atât de autentică, încât face toate aceste copilării cu atât mai delicioase în candoarea lor.
O mare importanţă, la un nivel adiacent, revine stilului în care funcţionează reconstituirea de epocă - pe plan nu numai dramaturgic şi ambiental, ci şi stilistic. Dominantele de roz, bleu, galben-lămâie şi vernil, unghiurile de iluminare, cadraturile şi mişcările de cameră, amplasamentul personajelor, al dansatorilor şi al figuraţiei în cadrul mizanscenei - toate preiau cu migală trăsăturile specifice epocii, păstrându-le autenticitatea şi în acelaşi timp insuflându-le subtil dinamica de percepţie a secolului XXI.
Categoric, una dintre principalele mize ale spectacolului o constituie personajul Ednei Turnblad, care adeseori, în mod deliberat, o eclipsează pe incontestabila eroină Tracy. Edna nu e nicidecum o "eroină" - e doar o trăsnaie ambulantă, o spălătoreasă cât malu', încopistrată în automatismele ei de gospodină resemnată, care descoperă brusc, cu ajutorul fiicei şi al soţului ei, Wilbur (Christopher Walken), că viaţa poate însemna şi dans, show-biz, bani cu găleata şi, în general, spargerea tuturor tiparelor. În filmul din 1988, pe Edna o juca Divine, rolul fiind gândit de Waters anume pentru vechiul său prieten, şi pentru concepţia de travesti interpretativ în general. Tradiţia s-a perpetuat şi în montările teatrale, astfel încât actuala versiune o preia la rândul ei, transformând-o într-unul dintre punctele maxime de interes ale filmului.
După cum ştim, travestiul are la activ zeci de roluri antologice din categoria farsei şi a vodevilului (e de ajuns să menţionăm creaţiile lui Tony Curtis şi Jack Lemmon din Some Like It Hot, sau complexa compoziţie a lui Dustin Hoffman din Tootsie.) Totuşi, distribuirile în travesti propriu-zis sunt relativ rare în cinema, şi ţin de obicei de comedia cu tuşe absurde (de pildă, rolul lui John Candy din Nothing But Trouble). În acelaşi registru, Adam Shankman îl ajută pe John Travolta să construiască unul dintre cele mai paradoxale roluri ale carierei sale, prin nimic comparabil cu platitudinile şi mediocrităţile arar intercalate cu sclipiri de până acum. Sub o mască facială compusă din cinci adaosuri cu silicon, Travolta ne dăruieşte o Edna caricatural-emoţionantă şi grotesc-seducătoare, cu proporţiile unui dulap şi graţia motrice a unei balerine cât firul de funigei - mai ales în antologica secvenţă a dansului printre sforile de rufe, cu Christopher Walken (un alt actor despre care lumea uită cam des că e şi un extraordinar coregraf), rememorând toată pleiada momentelor similare cu Fred Astaire, Cyd Charisse, Ginger Rogers şi alte staruri dansante de la jumătatea secolului trecut.
În tandem cu Edna lui Travolta, Tracy a debutantei Nikki Blonsky jalonează o relaţie de armonie contrastantă, fiind totuşi eclipsată masiv de abundenta sa mamă masculină. Risc să-mi exprim scepticismul faţă de şansele viitoare ale acestei actriţe de optsprezece ani, marcată de opoziţia între handicapurile fizice (o constituţie ca a unui dop dolofan şi o fizionomie de o urâţenie haioasă) şi un remarcabil talent dansant (se mişcă într-adevăr ca o zvârlugă), echilibrate prin liantul unor aptitudini actoriceşti relevate deocamdată ca simpatice, corecte, drăguţe, şi nimic mai mult. E inevitabilă întrebarea: cât timp se vor găsi roluri de dansatoare durdulie pentru Nikki Blonsky - şi, când nu se vor mai găsi, ce-o să facă? Pe lângă paradoxalii ei părinţi, Tracy mai e secondată de prietena sa Penny, în care Amanda Bynes îşi foloseşte cu dezinvoltură farmecul şi sex-appeal-ul de adolescentă plină de vitalitate care tocmai înfloreşte din umbra sufocantă a unei mame bigote sub toate aspectele, satirizată cu umor robust-burlesc de Allison Janney. La antipozi, nu mai puţin frapanta Velma Von Tussle - o Michelle Pfeiffer care-şi păstrează prospeţimea chiar şi în pragul Marelui 50. Spre coada distribuţiei, în zona cameourilor extraordinare, îl regăsim pe Jerry Stiller (Wilbur cel din 1988), acum în rolul lui Pinky, pe însuşi John Waters, prelingându-se prin secvenţa uverturii sub chipul unui exhibiţionist de stradă - ba chiar şi pe Ricky Lake, fosta Tracy din prima variantă, acum una dintre agentele în căutare de talente invitate la faimosul spectacol de televiziune.
În spiritul acestui elaborat sistem de arcuri peste timp, din 2007 înapoi în 1988 şi mai departe, în 1962, Hairspray îşi impune relevanţa asupra spectatorilor din prezent - şi mai ales a celor tineri. Revenind acum, pe final, la conexiunea temporală cu Bobby, ţin să subliniez încă o dată că ambele filme se raportează la un deceniu în care osatura ideologică şi socială a Statelor Unite, conturată imediat după Al Doilea Război Mondial, începea să prindă substanţă - în cadrul îndelungatului proces din care a rezultat lumea aşa cum o cunoaştem azi. Nu strică să ne aplecăm privirea cu mai multă atenţie, din unghiul prezentului, asupra acelor ani - chiar şi privindu-i prin prisma unei comedii muzicale trăsnite.
22-23 august, 2007,
Bucureşti, România
mihaelatb
pe 21 Octombrie 2010 21:22
Slab! un film slab, muzica anilor 60 salveaza filmul si Travolta -in travesti-Restul, a fost fortat, uneori penibil si plictisitor. Parca jenati de propriile roluri mi s-au parut Michelle Pfeiffer si Christopher Walken.Sa nu o uit insa pe Queen Latifah, care este in nota ei caracteristica si care mai invioreaza filmul. Amanda Bynes intr-unul din cele mai slabe roluri din cariera!
someone_who_dares
pe 26 Iulie 2010 14:19
Deci filmul nu e mare lucru, dar John Travolta in rol de femeie face toti banii =))
cireasa.de.iarna
pe 08 Iulie 2010 18:27
Travolta asta e mortal:)):)):))Si Efron a fost destul de bun...ce pot sa spun....imi plac comediile:)):)):))...
madalinamercioiu
pe 04 Mai 2010 13:58
Frumos,frumos ..chiar mi-a placut,mai ales cum s-au dansat.
Psychoprincess
pe 27 Aprilie 2010 21:59
dop am vazut si eu inceputul...in fine cred ca e dragut adica...mi se pare draguta ideea.....
ILoveFruits
pe 29 Decembrie 2009 17:51
la filmul asta nu mi-a placut decat john travolta si atat.....altceva nimic....:D:D:D
Didy97
pe 02 Septembrie 2009 17:13
Este foarte frumos ...Deoarece imi plac filmele musical si comedii :X:X:X
:)
free_spirit
pe 28 August 2009 18:40
Filmul nu e cine stie ce...dar Travolta e demential!!!!
mm_myhaellutza
pe 03 August 2009 21:45
pare foarte bun mai ales ca imi plac foarte mult comediile....:*
up
pe 28 Iunie 2009 14:57
super tare mai ales ca joaca actorul meu favorit zac efron super super
pe 01 Noiembrie 2007 19:02
suuuuuuper filmul.il ador :X .imi place foarte mult.e super shi nu mai stiu ce sa zic
pe 29 August 2007 22:53
in sfarsit pot sa o vad pe actrita mea preferata intr-un film de succes comercial. a lipsit foarte mult la filme de genul asta. johnny are pro si contra. zmeura de aur si globul de aur. michelle sigur va avea dupa parerea mea cel mult o nominalizare la globul de aur.
pe 29 August 2007 17:54
Un remake foarte reusit chiar mai bunicel decat cel din 1988. Enjoy !
pe 28 August 2007 12:28
Slabutz...chiar slabutz...travolta are respectul meu ptr film...dar in rest am adormit!
"Hairspray" este o comedie muzicală, recomandată celor cărora le place aşa ceva. Explozie de bucurie, entuziasm, militantism împotriva discriminărilor, anii' 60, John Travolta în travesti. Pe scurt, voie bună molipsitoare.
Nici pe mine, eroina principala , Tracy Turnblad mi s-a parut destul de antipatica. Ceea ce m-a tinut in fata televizorului a fost insa John Travolta si Michelle Pfeiffer, preferatii mei.
John Travolta a fost pur si simplu genial. Cred ca reusit sa faca un rol de tranvestit complet diferit. In nici un moment nu s-a observat vreo exagerare, vulgaritate sau ca blufeaza.
A fost de o candoare si de o naivitate incantatoare.
Totusi ce m-a facut sa nu ma uit pana la capat? Mai multe lucruri. In primul rand actrita principala cea rotofeie si de a carui personaj ar fi trebuit sa ma atasez afectiv mi s-a parut, ei bine, antipatica. Nu mi-a placut si pace... Pe urma scenariul, intriga, dialogurile mediocre (ma rog, e un musical, dar trebuie sa strang macar trei motive, asa ca "se pune" si asta, ok?). In ultimul rand, desi decorurile erau destul de sugestiv create, apropiate de anii pe care ii imitau, totusi mi s-au parut excesive. Prea multa culoare, prea mult roz, prea mult kitch. Asa era in anii 60, dar aici e exagerat. Stiu, intentia nu era de a realiza o replica temporala vizuala fidela, ci doar un decor care sa lase o impresie buna.
What the hell, I'll cut the crap (vorba lunga saracia omului): mi s-a parut tampit si incepea altceva mai bun. Sau la fel de promitator ca asta...
Onorată instanţă, recunosc: până-n ultima clipă (la propriu!) am stat îndoit: să mă duuuc... să nu mă duuuc... să mă duuuc... să nu mă duuuc... Mi se făcea târşă la gândul încă unei comedii muzicale siropoase, cu cânticele comice şi dansuri, cu fata bună şi bondoacă pe care societatea n-o vrea, cu integrare rasială propagandistically correct, şi aşa mai departe. Hai, zic, până la urmă, să mă duc. Şi trebuie să mărturisesc că am rămas gaga ca Trahanache, în faţa acestei spume de şampanie care m-a binedispus pe toată ziua, săptămâna, timpul rămas până la sfârşitul lunii sau chiar al anului.
Împrejurările au făcut ca nu mai demult de alaltăieri să văd Bobby, remarcând fineţea, acuitatea, realismul, profunzimea şi empatia prin care se distinge acest memento al anului 1968. Spuneam în analiză că filmul reconstituie şi marchează clar finalul a tot ceea ce-a însemnat idealism, iluzii, optimism, în acel deceniu jalonat de patru asasinate politice majore. Hairspray, în schimb, se apleacă tocmai asupra deschiderii acelei paranteze istorice - anul 1962, când administraţia Kennedy era în plin avânt, John H. Glenn în plină orbită, integrarea rasială în plină ofensivă, şi-n genere lumea toată-n plină rejuvenare, cu coafuri, toalete, showuri de televiziune şi alte minirevoluţii faţă de închistările tensionate ale anilor '50. Această impetuoasă lansare spre viitor, cu toate naivităţile şi infantilismele ei pozitiviste abordate dintr-o perspectivă duios-exuberantă, constituie tema filmului realizat pentru prima oară, în 1988, de către iconoclastul John Waters.
În 1962, oraşul Baltimore constituia ecosistemul adolescentului de şaisprezece ani John Waters preocupat de violenţă, naturalism, scabros, coprofagie, kitsch şi orice formă de cacofilie în general - pe scurt, un adevărat Rimbaud al filmului american, care imortaliza pe opt şi şaisprezece milimetri toate imaginile posibile din categoriile de mai sus şi le proiecta în casele parohiale ale bisericilor, spre indignarea crescândă a cetăţenilor şi a presei. Prin jurul lui 1970, reuşise să se afirme ca realizator de lung-metraje cu actori (în majoritate, cu colaborarea prietenului său din copilărie Harris Glen Milstead, care avea să se impună ca actor travestit sub celebrul pseudonim Divine), mai mult sau mai puţin recunoscute la vremea respectivă (Eat Your Makeup, 1968, sau Mondo Trasho, 1969). Consacrarea s-a produs în 1972, o dată cu Pink Flamingos, un exerciţiu deliberat de prost-gust artistic şi situaţional care avea să devină un notoriu cult movie al nonconformiştilor. Evident, era improbabil ca un asemenea apostol al excentricităţii să lucreze pe bandă rulantă, astfel încât în următorii şaisprezece ani Waters n-a mai făcut decât trei filme, până la surprinzătorul Hairspray din 1988, care transpunea pe ecran propria lui viziune asupra universului adolescentin din Baltimore, 1962 - constituind totodată şi desprinderea autorului de stilul său anterior, spre a se adresa unei audienţe mult mai largi.
Impactul filmului a fost atât de mare, încât paisprezece ani mai târziu povestirea s-a văzut transpusă pe scenă, iniţial la Seattle, apoi şi pe Broadway, în teatrul lui Neil Simon, de către autorii Mark O'Donnell şi Thomas Meehan, în regia lui Jack O'Brien - spectacol încununat cu nouă Premii Tony, din treisprezece nominalizări - ceea ce, în mod destul de firesc, a dus la remake-ul din acest an, cu un scenariu adaptat de către Leslie Dixon şi în regia lui Adam Shankman.
E foarte interesant să observăm cum se schimbă perspectivele pe axa timpului. La începutul anilor şaizeci, America era puternic dominată de anumite obsesii conservatoare, rasiste, religioase şi politice - ceea ce avea să ducă nu peste mult la contrareacţia explozivă a mişcării hippie. Era firesc ca un contestatar ca Waters să se ralieze spontan spiritului rebel, aici întruchipat de integrarea rasială. Ca atare, povestea reia toate clişeele tipice ale epocii, cu negrii mai civilizaţi decât albii, mai elevaţi, mai iubitori, mai prietenoşi, mai îngăduitori, mai toleranţi, mai egalitarişti, mai-mai-mai... - ceea ce, de-atunci încoace, n-a devenit decât un nou conformism, notoriul political correctness, impus azi cu aceeaşi osârdie cu care acum patruzeci-cincizeci de ani unii încercau să menţină şcolile segregate (ceea ce-l plasează pe Waters în ingrata paradigmă a unui Coriolan Drăgănescu caragiamerican). Dar, mă rog, cine cunoaşte puţină istorie şi are capacitatea de a înţelege convenţiile fabulistice, va trece peste asta şi va savura filmul aşa cum e - adică, o serie întreagă de idealizări (pozitive şi negative), de situaţii neverosimile şi de alte năstruşnicii, structurate după logica basmului (sau, hai să zicem, a teatrului de revistă) şi orchestrate conform unei partituri de musical în care 90% se cântă şi se dansează, şi doar pe alocuri auzi o replică de proză şi vezi doi paşi naturali, ca să nu nimerim chiar sub Umbrelele din Cherbourg.
Iar principala calitate a filmului constă tocmai în forţa dezinvoltă cu care ne face să acceptăm din capul locului, şi permanent, toate aceste convenţii. Vivacitatea fluent-dinamică a tuturor melodiilor, versurile scăpărătoare (şi în general majoritatea replicilor), presărate cu frânturi satirice proprii epocii ("Ăsta-i un studio de la Hollywood, tu chiar crezi că John Glenn e acolo, sus?", "Dar şi Jackie, Prima Doamnă, se coafează aşa!", "Castro invadează", "Nu ştiu de ce avem camera asta, în pivniţă, da' uite, găseşti aici de toate: mâncare, băutură, măşti de gaze, dicţionar rusesc..."), coregrafia elaborată şi finalizată cu o mare virtuozitate, decupajul alert şi montajul nervos, pe frază muzicală - toate te acaparează din primul moment, odată cu aria matinală a lui Tracy Turnblad (Nikki Blonsky), capabilă să dea o nouă prospeţime acelor clişee prăfuite şi să le rearanjeze cu vigoarea stilului cinematografic din zilele noastre. Puţin contează că toate problemele se rezolvă liniar şi previzibil (Tracy e respinsă azi... şi acceptată mâine; Edna şi Wilbur se ceartă din gelozie acum... şi se vor împăca la noapte; negrii sunt sceptici un minut... şi imediat te iau la dans; Edna n-a negociat în viaţa ei... şi brusc devine o agentă redutabilă; Velma falsifică voturile... şi evident e surprinsă de o cameră din studioul de televiziune etc., etc.). Savoarea spectacolului e atât de autentică, încât face toate aceste copilării cu atât mai delicioase în candoarea lor.
O mare importanţă, la un nivel adiacent, revine stilului în care funcţionează reconstituirea de epocă - pe plan nu numai dramaturgic şi ambiental, ci şi stilistic. Dominantele de roz, bleu, galben-lămâie şi vernil, unghiurile de iluminare, cadraturile şi mişcările de cameră, amplasamentul personajelor, al dansatorilor şi al figuraţiei în cadrul mizanscenei - toate preiau cu migală trăsăturile specifice epocii, păstrându-le autenticitatea şi în acelaşi timp insuflându-le subtil dinamica de percepţie a secolului XXI.
Categoric, una dintre principalele mize ale spectacolului o constituie personajul Ednei Turnblad, care adeseori, în mod deliberat, o eclipsează pe incontestabila eroină Tracy. Edna nu e nicidecum o "eroină" - e doar o trăsnaie ambulantă, o spălătoreasă cât malu', încopistrată în automatismele ei de gospodină resemnată, care descoperă brusc, cu ajutorul fiicei şi al soţului ei, Wilbur (Christopher Walken), că viaţa poate însemna şi dans, show-biz, bani cu găleata şi, în general, spargerea tuturor tiparelor. În filmul din 1988, pe Edna o juca Divine, rolul fiind gândit de Waters anume pentru vechiul său prieten, şi pentru concepţia de travesti interpretativ în general. Tradiţia s-a perpetuat şi în montările teatrale, astfel încât actuala versiune o preia la rândul ei, transformând-o într-unul dintre punctele maxime de interes ale filmului.
După cum ştim, travestiul are la activ zeci de roluri antologice din categoria farsei şi a vodevilului (e de ajuns să menţionăm creaţiile lui Tony Curtis şi Jack Lemmon din Some Like It Hot, sau complexa compoziţie a lui Dustin Hoffman din Tootsie.) Totuşi, distribuirile în travesti propriu-zis sunt relativ rare în cinema, şi ţin de obicei de comedia cu tuşe absurde (de pildă, rolul lui John Candy din Nothing But Trouble). În acelaşi registru, Adam Shankman îl ajută pe John Travolta să construiască unul dintre cele mai paradoxale roluri ale carierei sale, prin nimic comparabil cu platitudinile şi mediocrităţile arar intercalate cu sclipiri de până acum. Sub o mască facială compusă din cinci adaosuri cu silicon, Travolta ne dăruieşte o Edna caricatural-emoţionantă şi grotesc-seducătoare, cu proporţiile unui dulap şi graţia motrice a unei balerine cât firul de funigei - mai ales în antologica secvenţă a dansului printre sforile de rufe, cu Christopher Walken (un alt actor despre care lumea uită cam des că e şi un extraordinar coregraf), rememorând toată pleiada momentelor similare cu Fred Astaire, Cyd Charisse, Ginger Rogers şi alte staruri dansante de la jumătatea secolului trecut.
În tandem cu Edna lui Travolta, Tracy a debutantei Nikki Blonsky jalonează o relaţie de armonie contrastantă, fiind totuşi eclipsată masiv de abundenta sa mamă masculină. Risc să-mi exprim scepticismul faţă de şansele viitoare ale acestei actriţe de optsprezece ani, marcată de opoziţia între handicapurile fizice (o constituţie ca a unui dop dolofan şi o fizionomie de o urâţenie haioasă) şi un remarcabil talent dansant (se mişcă într-adevăr ca o zvârlugă), echilibrate prin liantul unor aptitudini actoriceşti relevate deocamdată ca simpatice, corecte, drăguţe, şi nimic mai mult. E inevitabilă întrebarea: cât timp se vor găsi roluri de dansatoare durdulie pentru Nikki Blonsky - şi, când nu se vor mai găsi, ce-o să facă? Pe lângă paradoxalii ei părinţi, Tracy mai e secondată de prietena sa Penny, în care Amanda Bynes îşi foloseşte cu dezinvoltură farmecul şi sex-appeal-ul de adolescentă plină de vitalitate care tocmai înfloreşte din umbra sufocantă a unei mame bigote sub toate aspectele, satirizată cu umor robust-burlesc de Allison Janney. La antipozi, nu mai puţin frapanta Velma Von Tussle - o Michelle Pfeiffer care-şi păstrează prospeţimea chiar şi în pragul Marelui 50. Spre coada distribuţiei, în zona cameourilor extraordinare, îl regăsim pe Jerry Stiller (Wilbur cel din 1988), acum în rolul lui Pinky, pe însuşi John Waters, prelingându-se prin secvenţa uverturii sub chipul unui exhibiţionist de stradă - ba chiar şi pe Ricky Lake, fosta Tracy din prima variantă, acum una dintre agentele în căutare de talente invitate la faimosul spectacol de televiziune.
În spiritul acestui elaborat sistem de arcuri peste timp, din 2007 înapoi în 1988 şi mai departe, în 1962, Hairspray îşi impune relevanţa asupra spectatorilor din prezent - şi mai ales a celor tineri. Revenind acum, pe final, la conexiunea temporală cu Bobby, ţin să subliniez încă o dată că ambele filme se raportează la un deceniu în care osatura ideologică şi socială a Statelor Unite, conturată imediat după Al Doilea Război Mondial, începea să prindă substanţă - în cadrul îndelungatului proces din care a rezultat lumea aşa cum o cunoaştem azi. Nu strică să ne aplecăm privirea cu mai multă atenţie, din unghiul prezentului, asupra acelor ani - chiar şi privindu-i prin prisma unei comedii muzicale trăsnite.
22-23 august, 2007,
Bucureşti, România
:)