Părerea criticului
Pe Shakespeare îl ador nu atât ca poet cât îl ador ca şi filozof. Ideile lui despre viaţă, moarte sau dragoste au rămas întipărite în istorie, paralel uneori cu poeziile ce le conţineau, vorbind undeva despre aceeaşi situaţie cu cea a lui Einstein a cărui idei despre cunoaştere sau societate au rămas întipărite de-a binelea paralel cu teoriile fizice pe care le-a propus istoriei. În ceea ce priveşte poeziile lui Shakespeare, din punctul meu de vedere, sarea şi piperul unei poezii ar trebuie să constea din rima acestora, pentru că rima este scânteia în plus pe care o au poeziile faţă de operele genului epic. Fără rimă vorbim de naraţiuni aşezate pe o singură coloană a unei foi de hârtie care pot avea un conţinut mirobolant înfăşurat însă în panglica greşită. De-aceea am afirmat că respect mai mult filozoful din Shakespeare decât poetul, însă cum teoriile lui erau de fiecare dată transpuse în poezii nu pot decât să spun că îl ador pe Shakespeare.
Treaba mea nu e să disec poeziile lui Shakespeare, să caut defecte în poeziile lui ar fi imposibil iar dacă nu ar fi imposibil ar fi o blasfemie. În schimb pot să vorbesc despre filme, să le caut geniul sau defectele însă Kenneth Branagh, regizorul acestei ecranizări a urmat piesa întru totul, deci care ar fi şansele să îi găsesc vreun defect ştiind că, rudimentar, pot spune că scenariul e scris de Shakespeare. Actoria? Nu se pune problema cuantificării calitative a actorilor din moment ce şi cele mai neînsemnate roluri sunt interpretate de către Jack Lemmon, Gerard Depardieu , Billy Cristal sau Robin Williams.
Singurul defect care de fapt sunt două, sunt toate ale mele. Primul constă în faptul că nu vorbesc îndeajuns de bine engleza veche ca să pot urmări filmul fără o subtitrare, al doilea defect e tentativa mea de a descoperi istoria lui Hamlet din această ecranizare care urmăreşte întocmai piesa. Nu e filmul potrivit pentru a-l descoperi pe Hamlet pentru că te vei pierde în cuvinte, ca până să te obişnuieşti cu ele să îţi dai seama că ai nevoie de o reluare. La un moment dat înveţi să filtrezi cuvintele astfel încât să reţii informaţia epică din ele şi timp să te antrenezi pentru asta ai berechet. Filmul ţine undeva cu vreo două minute peste patru ore dar fiecare secundă din film este mirobolantă. Aşadar, această ecranizare trebuie să fie doar o perspectivă originală a unui film urmărit în prealabil într-un mod mai prietenos mediului curent de comunicare şi aici mă refer la o ecranizare care să-i prezinte lui Hamlet povestea prin cuvintele regizorului şi nu prin ale lui Shakespeare.
Nu am fost niciodată un adept al rezumatelor dar în cazul de faţă o familiarizare cu natura evenimentelor din cadrul piesei „Hamlet” ar fi benefică pentru orice neiniţiat în această operă shakespeariană. Ne aflăm aşadar în Danemarca, mai precis în Elsinore undeva prin secolul XVII, perioada nefiind la fel de relevantă precum e mediul în care au loc întâmplările din piesă. Camera porneşte în sala oficială a palatului, îi urmăreşte pe regele Claudius cu a sa proaspătă soţie, Gertrude îndreptându-se spre tron. Camera începe să se prelingă din mediul festin spre stânga undeva în întuneric unde tânărul Hamlet îşi trăia drama morţii tatălui său, seniorul Hamlet a cărui fostă soţie, Gertrud a devenit acum soţia fratelui său Claudius la nici două luni de la moartea acestuia. Cu alte cuvinte momentul îl găseşte pe tânărul Hamlet trăind două drame... „Unchiul care mi-e acum şi tată, mama ce mi-a devenit mătuşă”.
În cele ce urmează fantoma tatălui său îl anunţă că moartea acestuia nu a survenit în urma unei muşcături de şarpe aşa cum a fost informat Hamlet ci în urma otrăvirii din partea propriului frate, Claudius, moment în care Hamlet îşi anunţă răzbunarea faţă de actualul rege al Danemarcei. Modul lui de a reacţiona a rămas una dintre cele mai faimoase enigme literare. El hotărăşte să se prefacă nebun, Shakespeare oferind superb un motiv fals personajelor din piesă şi anume acela al unei iubiri imposibile faţă de fata consilierului regal, Ophellia interpretată de Kate Winslet (Titanic). Există mai multe variante ale motivului ce l-a determinat pe Hamlet să pară nebun: faptul că persoanele din jur nu iau niciodată în serios spusele unui nebun, faptul că oamenii se deschid mult mai uşor în faţa unui nebun care oricum nu înţelege realitatea sau doar ca să distragă atenţia despre planul pe care îl pune la cale… nu se ştie nici azi, dar bănuiesc că e unul din cele menţionate mai sus.
Hamlet plănuieşte o piesă de teatru chiar în cadrul palatului în care actorii să simuleze moartea tatălui său conform celor auzite de la fantoma acestuia, piesă la care trebuia să asiste şi noul rege. Teatrul avea două scopuri: să îl pună în încurcătură pe rege iar dacă acesta avea să schiţeze inconfortul Hamlet putea să îşi dea seama dacă fantoma era a tatălui său sau era doar o ispită a Necuratului. Nebunia începe în momentul asasinării de către Hamlet a consilierului regal. Restul face tot deliciul piesei aşa că mă voi opri cu destăinuirile pe care le făcusem oricum doar de a mai amortiza dificultatea filmului la o primă vedere.
Filmul şi piesa urmăresc caleidoscopul reacţiilor lui Hamlet, nici una fericită, totul culminând cu exprimarea nesiguranţei acestuia, moment celebru în care se întreabă într-o oglindă „A fi sau a nu fi? Iată-ntrebarea. E oare mai de laudă să suferi în sinea ta, săgeţile şi praştia norocului vrăjmaş, sau mai degrabă să te-narmezi în faţa unei mări de zbucium şi prin luptă s-o răpui?”. Oglinda are efect de catalizator ce amortizează nesiguranţa lui Hamlet făcând-o să pară că vine din partea celui aflat în oglindă. Filmul îşi are ideea în această întrebare. Să se sinucidă sau nu în urma cumulului de tragedii la care a fost supus?
„Hamlet” al lui Branagh este un film colosal, o capodoperă, o nestemată, unul din filmele de aur ale cinematografiei mondiale dar una cu un format a cărui duritate vine din diferenţa de exprimare de pe parcursul a cinci secole câte au trecut de când Shakespeare devenea cu o piesă mai important pentru istorie. Există patru ecranizări ale piesei, nu sunt sigur dacă aceasta e cea mai bună, dar ca să existe o ecranizare mai bună decât cea a lui Branagh, care este epică în toată puterea cuvântului, ar însemna ca ea să fie regizată de însuşi zeul cinematografiei dacă ar exista aşa ceva. Nu trebuie să vă speriaţi de faptul că în primele minute vă va fi greu să şi urmăriţi dialogul întortocheat al lui Shakespeare şi totodată fundalul foarte veridic al aceleaşi perioade. O limbă străină poate fi învăţată într-un an de zile la intensitate deplină. Să-l înveţi pe Shakespeare îţi ia patru ore pentru că singurul limbaj de care ai parte este cel al lui Shakespeare. Eu zic că e destul de eficient din moment ce după cele patru ore îţi vine să vorbeşti în versuri.
Treaba mea nu e să disec poeziile lui Shakespeare, să caut defecte în poeziile lui ar fi imposibil iar dacă nu ar fi imposibil ar fi o blasfemie. În schimb pot să vorbesc despre filme, să le caut geniul sau defectele însă Kenneth Branagh, regizorul acestei ecranizări a urmat piesa întru totul, deci care ar fi şansele să îi găsesc vreun defect ştiind că, rudimentar, pot spune că scenariul e scris de Shakespeare. Actoria? Nu se pune problema cuantificării calitative a actorilor din moment ce şi cele mai neînsemnate roluri sunt interpretate de către Jack Lemmon, Gerard Depardieu , Billy Cristal sau Robin Williams.
Singurul defect care de fapt sunt două, sunt toate ale mele. Primul constă în faptul că nu vorbesc îndeajuns de bine engleza veche ca să pot urmări filmul fără o subtitrare, al doilea defect e tentativa mea de a descoperi istoria lui Hamlet din această ecranizare care urmăreşte întocmai piesa. Nu e filmul potrivit pentru a-l descoperi pe Hamlet pentru că te vei pierde în cuvinte, ca până să te obişnuieşti cu ele să îţi dai seama că ai nevoie de o reluare. La un moment dat înveţi să filtrezi cuvintele astfel încât să reţii informaţia epică din ele şi timp să te antrenezi pentru asta ai berechet. Filmul ţine undeva cu vreo două minute peste patru ore dar fiecare secundă din film este mirobolantă. Aşadar, această ecranizare trebuie să fie doar o perspectivă originală a unui film urmărit în prealabil într-un mod mai prietenos mediului curent de comunicare şi aici mă refer la o ecranizare care să-i prezinte lui Hamlet povestea prin cuvintele regizorului şi nu prin ale lui Shakespeare.
Nu am fost niciodată un adept al rezumatelor dar în cazul de faţă o familiarizare cu natura evenimentelor din cadrul piesei „Hamlet” ar fi benefică pentru orice neiniţiat în această operă shakespeariană. Ne aflăm aşadar în Danemarca, mai precis în Elsinore undeva prin secolul XVII, perioada nefiind la fel de relevantă precum e mediul în care au loc întâmplările din piesă. Camera porneşte în sala oficială a palatului, îi urmăreşte pe regele Claudius cu a sa proaspătă soţie, Gertrude îndreptându-se spre tron. Camera începe să se prelingă din mediul festin spre stânga undeva în întuneric unde tânărul Hamlet îşi trăia drama morţii tatălui său, seniorul Hamlet a cărui fostă soţie, Gertrud a devenit acum soţia fratelui său Claudius la nici două luni de la moartea acestuia. Cu alte cuvinte momentul îl găseşte pe tânărul Hamlet trăind două drame... „Unchiul care mi-e acum şi tată, mama ce mi-a devenit mătuşă”.
În cele ce urmează fantoma tatălui său îl anunţă că moartea acestuia nu a survenit în urma unei muşcături de şarpe aşa cum a fost informat Hamlet ci în urma otrăvirii din partea propriului frate, Claudius, moment în care Hamlet îşi anunţă răzbunarea faţă de actualul rege al Danemarcei. Modul lui de a reacţiona a rămas una dintre cele mai faimoase enigme literare. El hotărăşte să se prefacă nebun, Shakespeare oferind superb un motiv fals personajelor din piesă şi anume acela al unei iubiri imposibile faţă de fata consilierului regal, Ophellia interpretată de Kate Winslet (Titanic). Există mai multe variante ale motivului ce l-a determinat pe Hamlet să pară nebun: faptul că persoanele din jur nu iau niciodată în serios spusele unui nebun, faptul că oamenii se deschid mult mai uşor în faţa unui nebun care oricum nu înţelege realitatea sau doar ca să distragă atenţia despre planul pe care îl pune la cale… nu se ştie nici azi, dar bănuiesc că e unul din cele menţionate mai sus.
Hamlet plănuieşte o piesă de teatru chiar în cadrul palatului în care actorii să simuleze moartea tatălui său conform celor auzite de la fantoma acestuia, piesă la care trebuia să asiste şi noul rege. Teatrul avea două scopuri: să îl pună în încurcătură pe rege iar dacă acesta avea să schiţeze inconfortul Hamlet putea să îşi dea seama dacă fantoma era a tatălui său sau era doar o ispită a Necuratului. Nebunia începe în momentul asasinării de către Hamlet a consilierului regal. Restul face tot deliciul piesei aşa că mă voi opri cu destăinuirile pe care le făcusem oricum doar de a mai amortiza dificultatea filmului la o primă vedere.
Filmul şi piesa urmăresc caleidoscopul reacţiilor lui Hamlet, nici una fericită, totul culminând cu exprimarea nesiguranţei acestuia, moment celebru în care se întreabă într-o oglindă „A fi sau a nu fi? Iată-ntrebarea. E oare mai de laudă să suferi în sinea ta, săgeţile şi praştia norocului vrăjmaş, sau mai degrabă să te-narmezi în faţa unei mări de zbucium şi prin luptă s-o răpui?”. Oglinda are efect de catalizator ce amortizează nesiguranţa lui Hamlet făcând-o să pară că vine din partea celui aflat în oglindă. Filmul îşi are ideea în această întrebare. Să se sinucidă sau nu în urma cumulului de tragedii la care a fost supus?
„Hamlet” al lui Branagh este un film colosal, o capodoperă, o nestemată, unul din filmele de aur ale cinematografiei mondiale dar una cu un format a cărui duritate vine din diferenţa de exprimare de pe parcursul a cinci secole câte au trecut de când Shakespeare devenea cu o piesă mai important pentru istorie. Există patru ecranizări ale piesei, nu sunt sigur dacă aceasta e cea mai bună, dar ca să existe o ecranizare mai bună decât cea a lui Branagh, care este epică în toată puterea cuvântului, ar însemna ca ea să fie regizată de însuşi zeul cinematografiei dacă ar exista aşa ceva. Nu trebuie să vă speriaţi de faptul că în primele minute vă va fi greu să şi urmăriţi dialogul întortocheat al lui Shakespeare şi totodată fundalul foarte veridic al aceleaşi perioade. O limbă străină poate fi învăţată într-un an de zile la intensitate deplină. Să-l înveţi pe Shakespeare îţi ia patru ore pentru că singurul limbaj de care ai parte este cel al lui Shakespeare. Eu zic că e destul de eficient din moment ce după cele patru ore îţi vine să vorbeşti în versuri.
