Părerea criticului
Ce frapează la producţia Hanna este faptul că e un film de acţiune cu o estetică şi structura dramaturgică preluate din ecranizarea basmelor. Hanna (Saoirse Ronan) este o Rapunzel izolată de lume, nu într-un turn, ci în pustietăţile Finlandei, nu de către cea care îi zice că e mamă, ci de Erik (Eric Bana), care îi zice că îi este tată. Acesta o antrenează pentru a deveni o adevărată maşină de ucis, iar fata pleacă într-o călătorie (misiune, daca e să vorbim pe limba filmelor de acţiune) pe parcursul căreia are de înfruntat forţe ale răului, dar pe care le învinge până la urmă, cu anumite costuri, însă. Pe parcurs intră în ecuaţie o adevărată vrăjitoare, o nemiloasă agentă secretă (Cate Blanchett).
Cu aşa o formulă, Hanna deschide ferestrele ferecate ale subconştientului spectatorului, accesând acel imaginar colectiv, locul poveştilor fundamentale, la care oricine vibrează.
Pe de altă parte mai trebuie precizat ceva, tot în contextul formulei alese de regizor. Joe Wright nu avea până la Hanna experienţă cu filmul de acţiune. Regizase anterior Pride and Prejudice şi Atonment, filme de altfel foarte premiate. De aceea, nu a fost impregnat de formulele hollywoodiene ale filmului de acţiune. Nu veţi vedea un montaj nervos, cu cadre scurte şi un maraton de unghiuri de filmare la Hanna, ca în seria Bourne de exemplu, ci cadre lungi, şi o coregrafie a luptelor lăsată să se manifeste în toată curgerea ei, nu dinamizată formal în post-producţie.
Răspunzător de coregrafia scenelor de luptă a fost Jeff Imada.
Deci avem o estetică specială în contextul filmelor de acţiune şi o regie creativă, iar rezultatul e ceva între art-house şi film comercial, pur şi simplu surprinzător în sens bun.
Dincolo de asta, este interesant mesajul filmului. Într-o manieră, am putea-o numi fovistă, Joe Wright arată transformarea în obiect a femeii. Hanna nu mai este o tânără de 16 ani, este o maşină de ucis, o armă letală. Prin contrapondere cu filme ca Sucker Punch, unde avem de-a face tot cu nişte tinere care luptă, dar care sunt nişte obiecte sexuale (vezi vestimentaţia şi povestea lor), deci - practic - deposedate de orice forţă (de orice natură).
Am mai remarcat şi un omagiu adus personajelor lui Tarantino - unul din principalii villaini pe urmele lui Hanna este un echivalent masculin al Ellei Driver (Daryl Hannah) din Kill Bill, de vreme ce principalul lui tic este să fluiere de fiecare dată când e pe cale să mai omoare pe cineva, crescând tensiunea spectatorului.
Cât priveşte jocul actorilor, Saoirse Ronan are de arborat aceeaşi mimică glacială de spion cu sânge rece pe tot parcursul filmului, ceea ce nu-i ascunde talentul, cu o schimbare de registru în final, când se atinge un climax emoţional şi face foarte bine scenele de luptă. Pe Cate Blanchett o revedem în rol negativ, după ce făcuse treabă foarte bună într-o interpertare similară în Indiana Jones şi regatul craniului de cristal. Eric Bana se achită corect de rolul unui fost agent CIA, legat în alt mod de Hanna decât ne lasă sinopsisul filmului să credem.
Cu aşa o formulă, Hanna deschide ferestrele ferecate ale subconştientului spectatorului, accesând acel imaginar colectiv, locul poveştilor fundamentale, la care oricine vibrează.
Pe de altă parte mai trebuie precizat ceva, tot în contextul formulei alese de regizor. Joe Wright nu avea până la Hanna experienţă cu filmul de acţiune. Regizase anterior Pride and Prejudice şi Atonment, filme de altfel foarte premiate. De aceea, nu a fost impregnat de formulele hollywoodiene ale filmului de acţiune. Nu veţi vedea un montaj nervos, cu cadre scurte şi un maraton de unghiuri de filmare la Hanna, ca în seria Bourne de exemplu, ci cadre lungi, şi o coregrafie a luptelor lăsată să se manifeste în toată curgerea ei, nu dinamizată formal în post-producţie.
Răspunzător de coregrafia scenelor de luptă a fost Jeff Imada.
Deci avem o estetică specială în contextul filmelor de acţiune şi o regie creativă, iar rezultatul e ceva între art-house şi film comercial, pur şi simplu surprinzător în sens bun.
Dincolo de asta, este interesant mesajul filmului. Într-o manieră, am putea-o numi fovistă, Joe Wright arată transformarea în obiect a femeii. Hanna nu mai este o tânără de 16 ani, este o maşină de ucis, o armă letală. Prin contrapondere cu filme ca Sucker Punch, unde avem de-a face tot cu nişte tinere care luptă, dar care sunt nişte obiecte sexuale (vezi vestimentaţia şi povestea lor), deci - practic - deposedate de orice forţă (de orice natură).
Am mai remarcat şi un omagiu adus personajelor lui Tarantino - unul din principalii villaini pe urmele lui Hanna este un echivalent masculin al Ellei Driver (Daryl Hannah) din Kill Bill, de vreme ce principalul lui tic este să fluiere de fiecare dată când e pe cale să mai omoare pe cineva, crescând tensiunea spectatorului.
Cât priveşte jocul actorilor, Saoirse Ronan are de arborat aceeaşi mimică glacială de spion cu sânge rece pe tot parcursul filmului, ceea ce nu-i ascunde talentul, cu o schimbare de registru în final, când se atinge un climax emoţional şi face foarte bine scenele de luptă. Pe Cate Blanchett o revedem în rol negativ, după ce făcuse treabă foarte bună într-o interpertare similară în Indiana Jones şi regatul craniului de cristal. Eric Bana se achită corect de rolul unui fost agent CIA, legat în alt mod de Hanna decât ne lasă sinopsisul filmului să credem.
