Părerea criticului
Uf, complicat... Repede, ca să nu doară: Harry Potter 6 e prea lung şi mult-mult prea lent. Bineînţeles, este totul acolo, de la Radcliffe la Watson, efectele speciale şi tot ce trebuie, cadre spectaculoase, decoruri somptuoase (Hogwarts n-a arătat niciodată mai bine), dar se pare că s-a întâmplat ceva cu bagheta lui David Yates (şi-a tuturor din echipă, de altfel) pentru că Harry Potter şi Prinţul Semi-Pur este singurul film din serie în timpul căruia m-am uitat (de mai multe ori) la ceas! Asta nu înseamnă că n-o să fie iubit cu pasiune de fani şi că n-o să bată şi în România câteva recorduri la încasări (deşi NU are cum să întreacă al treilea Ice Age).
Poate cel mai deranjant la antepenultima parte a acestei serii care nu mai are mult şi împlineşte zece ani sunt hormonii. Sunt peste tot! Iar efectul duce un pic mai departe de zona ocheadelor, a suspinelor (Hermione e campioană), a fluturilor în stomac şi-aşa mai departe, căci se ştie: nu prea poţi îmbina acţiunea cu "romantismul", iar cu dragostea în goana calului (a se citi pe mătură) e mai complicat. Astfel, David Yates zăboveşte copios urmărindu-şi protagoniştii adolescenţi sărutându-se, flirtând şi ciondănindu-se printre poţiuni de amor, iar toate aceaste hârjoneli mai mult decât copilăreşti nu fac decât să-ţi atragă atenţia că Radcliffe şi compania nu mai au de mult 16 ani (Radcliffe împlineşte azi 20). E atâta love in the air, încât (bine, poate şi sub influenţa unui Bruno văzut de dimineaţă), până şi felul în care profesorul Dumbledore îşi pune braţul în jurul umerilor elevului său favorit (sau îi spune "Harry, scoate bagheta!") intuieşti mai multe înţelesuri decât există probabil (J.K. Rowling poate ne-ar contrazice, vezi aici detalii).
Harry Potter şi Prinţul Semi-pur îţi lasă impresia că întreaga echipă trage aer în piept înaintea ultimei bătălii. Multe dintre personaje iau o pauză, Hagrid (Robbie Coltrane) nu are decât o scenă inutilă în care deplânge moartea prietenului său, păianjenul Aragog, iar restul ordinului Phoenix aproape că dispare. Aproape că îţi iei la revedere de la Maggie Smith, familia Dursley nu apare nici măcar o secundă, iar periculosul Voldemort nu este prezent decât în variantele sale mai tinere, interpretate (excelent!) de chiar nepotul lui Ralph Fiennes, Hero Fiennes-Tiffin, şi de cvasi-necunoscutul dar foarte convingătorul Frank Dillane. Singura achiziţie importantă a noului film este Jim Broadbent, în rolul profesorului Horace Slughorn, dar acesta, în afară de faptul că este posesorul unei extrem de importante amintiri despre Voldemort, nu face mare lucru şi nu aduce niciun binemeritat comic relief, care în această parte a şasea este înecat în chicote şi poţiuni de dragoste.
O altă pierdere: lupta finală. Aceasta este expediată urgent, iar asaltul devoratorilor morţii asupra "impenetrabilului" Hogwarts capătă dimensiunile unei goane ultra-rapide pe coridoare. La fel şi dezvăluirea identităţii celebrului Prinţ din titlu, aparent făcută pentru că "trebuia".
Fără a fi lipsit de emoţie, umor şi acţiune, Harry Potter nu este nici pe departe "cea mai bună parte a seriei", aşa cum s-au grăbit mulţi cronicari britanici să scrie, vrăjiţi de nu se ştie ce.
Poate cel mai deranjant la antepenultima parte a acestei serii care nu mai are mult şi împlineşte zece ani sunt hormonii. Sunt peste tot! Iar efectul duce un pic mai departe de zona ocheadelor, a suspinelor (Hermione e campioană), a fluturilor în stomac şi-aşa mai departe, căci se ştie: nu prea poţi îmbina acţiunea cu "romantismul", iar cu dragostea în goana calului (a se citi pe mătură) e mai complicat. Astfel, David Yates zăboveşte copios urmărindu-şi protagoniştii adolescenţi sărutându-se, flirtând şi ciondănindu-se printre poţiuni de amor, iar toate aceaste hârjoneli mai mult decât copilăreşti nu fac decât să-ţi atragă atenţia că Radcliffe şi compania nu mai au de mult 16 ani (Radcliffe împlineşte azi 20). E atâta love in the air, încât (bine, poate şi sub influenţa unui Bruno văzut de dimineaţă), până şi felul în care profesorul Dumbledore îşi pune braţul în jurul umerilor elevului său favorit (sau îi spune "Harry, scoate bagheta!") intuieşti mai multe înţelesuri decât există probabil (J.K. Rowling poate ne-ar contrazice, vezi aici detalii).
Harry Potter şi Prinţul Semi-pur îţi lasă impresia că întreaga echipă trage aer în piept înaintea ultimei bătălii. Multe dintre personaje iau o pauză, Hagrid (Robbie Coltrane) nu are decât o scenă inutilă în care deplânge moartea prietenului său, păianjenul Aragog, iar restul ordinului Phoenix aproape că dispare. Aproape că îţi iei la revedere de la Maggie Smith, familia Dursley nu apare nici măcar o secundă, iar periculosul Voldemort nu este prezent decât în variantele sale mai tinere, interpretate (excelent!) de chiar nepotul lui Ralph Fiennes, Hero Fiennes-Tiffin, şi de cvasi-necunoscutul dar foarte convingătorul Frank Dillane. Singura achiziţie importantă a noului film este Jim Broadbent, în rolul profesorului Horace Slughorn, dar acesta, în afară de faptul că este posesorul unei extrem de importante amintiri despre Voldemort, nu face mare lucru şi nu aduce niciun binemeritat comic relief, care în această parte a şasea este înecat în chicote şi poţiuni de dragoste.
O altă pierdere: lupta finală. Aceasta este expediată urgent, iar asaltul devoratorilor morţii asupra "impenetrabilului" Hogwarts capătă dimensiunile unei goane ultra-rapide pe coridoare. La fel şi dezvăluirea identităţii celebrului Prinţ din titlu, aparent făcută pentru că "trebuia".
Fără a fi lipsit de emoţie, umor şi acţiune, Harry Potter nu este nici pe departe "cea mai bună parte a seriei", aşa cum s-au grăbit mulţi cronicari britanici să scrie, vrăjiţi de nu se ştie ce.
