Părerea criticului
Aţi înţeles ceva din titlul acestui review? Nu? Înseamnă de fapt Harry, dar l-am prescurtat puţin, aşa cum au făcut şi producătorii ultimului Harry Potter cu volumul scris de J.K. Rowling.
Întotdeauna am apreciat ecranizările pentru un lucru: o ecranizare bună (ca şi una proastă, de altfel) este o invitaţie la (re)citirea romanului de unde a pornit totul. Fără a fi un fan înrăit al seriei Harry Potter, nu pot spune decât că ultima parte a seriei, Harry Potter şi Ordinul Phoenix, în regia lui David Yates, m-a OBLIGAT să recitesc. De ce? Pentru că pasiunea regizorului pentru sumbru anulează aproape total farmecul lumii vrăjitoreşti a scriitoarei.
Cu marile aşteptări ale publicului şi iureşul mediatic provocat de lansarea ultimului volum al seriei, cu siguranţă „Harry Potter şi Ordinul Phoenix” va face o mulţime de spectatori să intre în cinematografe (a bătut deja recordul de încasări al premierelor din ziua de miercuri). Dar nu se ştie cât de mulţumiţi vor fi aceştia când vor ieşi, pentru că stilul luxuriant al seriei parcă s-a contagiat de minimalismul festivalier: decorurilor le lipseşte strălucirea, personajele îndrăgite aproape că dispar, desfăşurarea acţiunii este lentă, iar entuziasmul şcolăresc de la Hogwarts se preschimbă vertiginos într-o cvasidepresie care se răsfrânge şi asupra spectatorului.
La o oră după ce-am ieşit de la film, deschideam deja cartea pentru a-mi reaminti principalele evenimente. Da, Harry s-a maturizat. Da, acum ştie că o confruntare pe viaţă şi pe moarte între el şi Cap-de-Mort este inevitabilă. Da, este singur împotriva tuturor cu bestiala Umbridge pe urmele lui. Dar nu există nicio pagină în carte unde acţiunea să capete un aer de thriller apocaliptic atât de pregnant ca în aproape fiecare scenă din filmul lui Yates.
Ceea ce înainte era o confruntare amuzantă între diferitele personaje, pozitive sau negative, punctată inspirat cu surprize fel de fel, se schimbă drastic în film. Chiar dacă şi Rowling se ia prea în serios în a cincea carte, transformând totul într-o bătălie între Bine şi Rău, farmecul şi optimismul transpar din fiecare pagină. În film ele se pierd cu desăvârşire, iar aventurile lui Harry şi-ale prietenilor lui calcă pe un teren nesigur, de parcă un stand up comedian s-ar apuca brusc să citească sforăitor sentinţa procesului unui ucigaş în serie.
Aspectul cel mai deranjant? Dispariţia personajelor care fac deliciul volumelor anterioare: Sirius Black (Gary Oldman), Remus Lupin (David Thewlis), severa, dar simpatica Minerva McGonagall (Maggie Smith), aiurita, dar la fel de simpatica Sybil Trelawney (Emma Thompson), mătăhălosul Hagrid (Robbie Coltrane) devin cu toţii apariţii atât de meteorice în film, încât parcă şi enervanta familie Dursley apare mai multe minute pe ecran. Protectorii lui Harry, grupaţi sub numele de Ordinul Phoenix, îţi lasă impresia că ar fi un singur personaj surghiunit în culise şi rechemat din când în când doar pentru a ne asigura că-şi face treaba în continuare, deşi aceasta este irelevantă pentru acţiunea propriu-zisă.
Colegii lui Harry sunt sateliţii acestuia şi nimic mai mult, până şi Hermione şi Ron dispar undeva în hăţişul de intrigi ce-l înconjoară pe tânărul vrăjitor. Un lucru e clar: dacă o ţinem tot asa, e foarte posibil să nu ne mai pese cine moare în ultima carte, cu excepţia ca victima să nu fie Harry Potter. {i în acest episod moare cineva, numai că apare atât de puţin în film, încât pierderea devine ciudat de neglijabilă.
O altă problemă este faptul că personajele alungate din scenariu nu sunt înlocuite cu unele la fel de puternice. Ce conteaza că mii de fete s-au bătut pe rolul Lunei Lovegood, dacă sarmana Evanna Lynch apare doar în câteva scene? Iar vestitul şi atât de aşteptatul sărut dintre Harry Potter şi sensibila Cho (Katie Leung) este atât de ruptă din context, încât putea foarte bine să nu apară deloc.
Singura care-i poate ţine piept lui Harry este Imelda Staunton, în rolul rozaliei Dolores Umbridge, unul dintre cele mai cool personaje negative ale ultimilor ani. Din păcate nu este de ajuns...
Întotdeauna am apreciat ecranizările pentru un lucru: o ecranizare bună (ca şi una proastă, de altfel) este o invitaţie la (re)citirea romanului de unde a pornit totul. Fără a fi un fan înrăit al seriei Harry Potter, nu pot spune decât că ultima parte a seriei, Harry Potter şi Ordinul Phoenix, în regia lui David Yates, m-a OBLIGAT să recitesc. De ce? Pentru că pasiunea regizorului pentru sumbru anulează aproape total farmecul lumii vrăjitoreşti a scriitoarei.
Cu marile aşteptări ale publicului şi iureşul mediatic provocat de lansarea ultimului volum al seriei, cu siguranţă „Harry Potter şi Ordinul Phoenix” va face o mulţime de spectatori să intre în cinematografe (a bătut deja recordul de încasări al premierelor din ziua de miercuri). Dar nu se ştie cât de mulţumiţi vor fi aceştia când vor ieşi, pentru că stilul luxuriant al seriei parcă s-a contagiat de minimalismul festivalier: decorurilor le lipseşte strălucirea, personajele îndrăgite aproape că dispar, desfăşurarea acţiunii este lentă, iar entuziasmul şcolăresc de la Hogwarts se preschimbă vertiginos într-o cvasidepresie care se răsfrânge şi asupra spectatorului.
La o oră după ce-am ieşit de la film, deschideam deja cartea pentru a-mi reaminti principalele evenimente. Da, Harry s-a maturizat. Da, acum ştie că o confruntare pe viaţă şi pe moarte între el şi Cap-de-Mort este inevitabilă. Da, este singur împotriva tuturor cu bestiala Umbridge pe urmele lui. Dar nu există nicio pagină în carte unde acţiunea să capete un aer de thriller apocaliptic atât de pregnant ca în aproape fiecare scenă din filmul lui Yates.
Ceea ce înainte era o confruntare amuzantă între diferitele personaje, pozitive sau negative, punctată inspirat cu surprize fel de fel, se schimbă drastic în film. Chiar dacă şi Rowling se ia prea în serios în a cincea carte, transformând totul într-o bătălie între Bine şi Rău, farmecul şi optimismul transpar din fiecare pagină. În film ele se pierd cu desăvârşire, iar aventurile lui Harry şi-ale prietenilor lui calcă pe un teren nesigur, de parcă un stand up comedian s-ar apuca brusc să citească sforăitor sentinţa procesului unui ucigaş în serie.
Aspectul cel mai deranjant? Dispariţia personajelor care fac deliciul volumelor anterioare: Sirius Black (Gary Oldman), Remus Lupin (David Thewlis), severa, dar simpatica Minerva McGonagall (Maggie Smith), aiurita, dar la fel de simpatica Sybil Trelawney (Emma Thompson), mătăhălosul Hagrid (Robbie Coltrane) devin cu toţii apariţii atât de meteorice în film, încât parcă şi enervanta familie Dursley apare mai multe minute pe ecran. Protectorii lui Harry, grupaţi sub numele de Ordinul Phoenix, îţi lasă impresia că ar fi un singur personaj surghiunit în culise şi rechemat din când în când doar pentru a ne asigura că-şi face treaba în continuare, deşi aceasta este irelevantă pentru acţiunea propriu-zisă.
Colegii lui Harry sunt sateliţii acestuia şi nimic mai mult, până şi Hermione şi Ron dispar undeva în hăţişul de intrigi ce-l înconjoară pe tânărul vrăjitor. Un lucru e clar: dacă o ţinem tot asa, e foarte posibil să nu ne mai pese cine moare în ultima carte, cu excepţia ca victima să nu fie Harry Potter. {i în acest episod moare cineva, numai că apare atât de puţin în film, încât pierderea devine ciudat de neglijabilă.
O altă problemă este faptul că personajele alungate din scenariu nu sunt înlocuite cu unele la fel de puternice. Ce conteaza că mii de fete s-au bătut pe rolul Lunei Lovegood, dacă sarmana Evanna Lynch apare doar în câteva scene? Iar vestitul şi atât de aşteptatul sărut dintre Harry Potter şi sensibila Cho (Katie Leung) este atât de ruptă din context, încât putea foarte bine să nu apară deloc.
Singura care-i poate ţine piept lui Harry este Imelda Staunton, în rolul rozaliei Dolores Umbridge, unul dintre cele mai cool personaje negative ale ultimilor ani. Din păcate nu este de ajuns...
