Frumusețea locurilor nedescoperite din Munții Apuseni, cu fauna și flora lor specifică, contrastează cu puterea distructivă a dezvoltării urbane din ultimii ani.
Documentarul regizat de Balázs Szendõfi continuă seria începută cu Muzica Apusenilor și arată o realitate deopotrivă superbă și îngrozitoare: natura ireal de sublimă de pe teritoriul binecuvântatei noastre țări se șterge încetul cu încetul sub lăcomia unor oameni ce nu se pot opri din a exploata lemnul, sedimentele și energia apei. Iar acești oameni suntem noi toți. Din acest motiv, naratoarea (Anda Tămășanu / Katica Nagy) preia chiar rolul Munților Apuseni, vorbind la persoana I și a II-a pentru a ne mustra în privința acțiunilor (sau inacțiunii) noastre.
Muzica Apusenilor 2 se deschide ca o emisiune de pe Animal Planet, prezentându-ne în cadre surprinse cu discreție ritualurile de împerechere ale unor păsări, pești și amfibieni, unele dintre speciile alese fiind chiar unice, găsite doar în această zonă. Totuși, prima secvență și poate cea mai tulburătoare rămâne cea în care un șarpe de un metru și jumătate prinde un șoarece într-un măr, îl sufocă și apoi îl înghite – cam cum facem noi cu natura din această impresionantă formă de relief. Deși ni se spune că scena nu reprezintă o referință biblică la mărul cunoașterii, nu putem să nu ne gândim cum și noi, în dorința noastră de a obține ceea ce ar trebui să ne fie în afara limitelor, devenim pe rând ba șarpe, ba șoarece – victimă a propriului nesaț.
Imaginile splendidelor păduri, cascade, plante și animale sunt intercalate cu cele ale defrișărilor, ale noroiului din râuri, ale apelor secate de hidrocentrale, ale peștilor ce se chinuie să ajungă unde își doresc, ale racilor înecați de praf și pietriș, ale gunoaielor rămase în urma târgului internațional de la Negreni și ale cascadei Iadolina, prăbușită din cauza construcției de drumuri pentru turiști. Acesta e reversul monedei. Din păcate, se află în firea umană nevoia de consum a resurselor și de a ne însuși minuni ce nu ne aparțin, doar pentru o bucurie efermeră. Deși vizualul arată o realitate obiectivă, documentată, detașată de orice fel de emoții, monologul poetic care dă glas Apusenilor ascunde un ton rece, dezamăgit și acuzator.
Muzica devine un personaj în sine și în acest film, accentuând mesajele oferite de voce și imagini. Prima melodie, similară cu Cornfield Chase a lui Hans Zimmer, evocă deopotrivă delicatețea și grandiozitatea Munților Apuseni, cu o vârstă de 145 de milioane de ani. Următoarele, cântate la instrumente precum pianul sau cele de percuție, sunt când liniștitoare, când învolburate, în acord cu peisajele revelate și temele discutate. O singură piesă, cea din final, are versuri, iar ele ne pot ajuta să înțelegem chiar mai profund îndemnul filmului.
O odă adusă frumuseții naturii, dar și un semnal de alarmă cu privire la potențialul distructiv al omenirii, Muzica Apusenilor 2 nu se poate încadra nici la documentar despre animale, nici la produs cinematografic pentru o campanie activistă, ci reprezintă chiar strigătul de ajutor al unor entități ce nu se pot exprima prin cuvinte. Ele comunică doar prin fapte. Iar refacerea cascadei Iadolina după prăbușire ne transmite clar: am fost aici înaintea voastră și vom mai fi aici mult timp, dacă oamenii nu mai interferează.
Documentarul regizat de Balázs Szendõfi continuă seria începută cu Muzica Apusenilor și arată o realitate deopotrivă superbă și îngrozitoare: natura ireal de sublimă de pe teritoriul binecuvântatei noastre țări se șterge încetul cu încetul sub lăcomia unor oameni ce nu se pot opri din a exploata lemnul, sedimentele și energia apei. Iar acești oameni suntem noi toți. Din acest motiv, naratoarea (Anda Tămășanu / Katica Nagy) preia chiar rolul Munților Apuseni, vorbind la persoana I și a II-a pentru a ne mustra în privința acțiunilor (sau inacțiunii) noastre.
Muzica Apusenilor 2 se deschide ca o emisiune de pe Animal Planet, prezentându-ne în cadre surprinse cu discreție ritualurile de împerechere ale unor păsări, pești și amfibieni, unele dintre speciile alese fiind chiar unice, găsite doar în această zonă. Totuși, prima secvență și poate cea mai tulburătoare rămâne cea în care un șarpe de un metru și jumătate prinde un șoarece într-un măr, îl sufocă și apoi îl înghite – cam cum facem noi cu natura din această impresionantă formă de relief. Deși ni se spune că scena nu reprezintă o referință biblică la mărul cunoașterii, nu putem să nu ne gândim cum și noi, în dorința noastră de a obține ceea ce ar trebui să ne fie în afara limitelor, devenim pe rând ba șarpe, ba șoarece – victimă a propriului nesaț.
Imaginile splendidelor păduri, cascade, plante și animale sunt intercalate cu cele ale defrișărilor, ale noroiului din râuri, ale apelor secate de hidrocentrale, ale peștilor ce se chinuie să ajungă unde își doresc, ale racilor înecați de praf și pietriș, ale gunoaielor rămase în urma târgului internațional de la Negreni și ale cascadei Iadolina, prăbușită din cauza construcției de drumuri pentru turiști. Acesta e reversul monedei. Din păcate, se află în firea umană nevoia de consum a resurselor și de a ne însuși minuni ce nu ne aparțin, doar pentru o bucurie efermeră. Deși vizualul arată o realitate obiectivă, documentată, detașată de orice fel de emoții, monologul poetic care dă glas Apusenilor ascunde un ton rece, dezamăgit și acuzator.
Muzica devine un personaj în sine și în acest film, accentuând mesajele oferite de voce și imagini. Prima melodie, similară cu Cornfield Chase a lui Hans Zimmer, evocă deopotrivă delicatețea și grandiozitatea Munților Apuseni, cu o vârstă de 145 de milioane de ani. Următoarele, cântate la instrumente precum pianul sau cele de percuție, sunt când liniștitoare, când învolburate, în acord cu peisajele revelate și temele discutate. O singură piesă, cea din final, are versuri, iar ele ne pot ajuta să înțelegem chiar mai profund îndemnul filmului.
O odă adusă frumuseții naturii, dar și un semnal de alarmă cu privire la potențialul distructiv al omenirii, Muzica Apusenilor 2 nu se poate încadra nici la documentar despre animale, nici la produs cinematografic pentru o campanie activistă, ci reprezintă chiar strigătul de ajutor al unor entități ce nu se pot exprima prin cuvinte. Ele comunică doar prin fapte. Iar refacerea cascadei Iadolina după prăbușire ne transmite clar: am fost aici înaintea voastră și vom mai fi aici mult timp, dacă oamenii nu mai interferează.