Părerea criticului
Heli, în regia lui Amat Escalante, a rulat în avanpremieră în cadrul evenimentului Les Films de Cannes à Bucarest. Thrillerul brutal, cu multă violenţă grafică, intră în circuitul cinematografelor de la noi, începând cu 8 noiembrie, spunând povestea lui Heli.
În vârstă de 17 ani, dar cap de familie, încearcă să-şi ţină familia unită; asta până când sora lui, Estela, de 12 ani, se îndrăgosteşte de un alt minor, Beto. El se hotărăşte să o ia de soţie şi să fugă împreună, însă are nevoie de bani. Drogurile confiscate de superiorii săi din armată şi oficial distruse i-ar putea aduce bani buni, aşa că Beto decide să le fure. Consecinţele sunt devastatoare pentru cadet şi pentru familia Estelei. Într-o lume a drogurilor, a corupţiei şi a cruzimii endemice nu este uşor să supravieţuieşti. Mai mult, unde este legea când ai nevoie de ea?
Filmul începe cu o scenă de o cruzime frustă. Ulterior înţelegi că gestul nu este unul gratuit din partea regizorului, ci că violenţa este norma. Escalante filmează în gros planuri şi cadre strânse scenele de tortură, plasându-ne în camera strâmtă unde au loc actele de violenţă, ca martori fără voie. Spre final, Escalante renunţă la gros planuri pentru cadrele largi, plasând în universal povestea. Când soţia lui Heli, de exemplu, găseşte casa goală şi semnele unui masacru, e filmată de la distanţă şi din spate. Ea nu mai este un chip, ea este una dintre miile de victime ale violenţei din Mexic. Particularul devine general prin camera lui Escalante.
Muzica nu este puternic prezentă, comparativ cu sunetele de pe peliculă: vocile, strigătele, sunetele maşinilor sau pur şi simplu zgomotul vântului, în aceeaşi idee a universului frust creionat în film.
Actorii neprofesionişti folosiţi de Escalante şi filmaţi cu close up-uri pe chip arată un soi de resemnare. Izbucnirile violente sunt rare, sau atunci când au loc se filmează de la distanţă. E poate sugestia acceptării unui datum.
Ce mai e de subliniat - violenţa grafică nu e, totuşi, preponderentă în film; Escalante are - în afara scenelor violente - un mod de filmare impropriu filmelor de acţiune, mai degrabă contemplativ.
În vârstă de 17 ani, dar cap de familie, încearcă să-şi ţină familia unită; asta până când sora lui, Estela, de 12 ani, se îndrăgosteşte de un alt minor, Beto. El se hotărăşte să o ia de soţie şi să fugă împreună, însă are nevoie de bani. Drogurile confiscate de superiorii săi din armată şi oficial distruse i-ar putea aduce bani buni, aşa că Beto decide să le fure. Consecinţele sunt devastatoare pentru cadet şi pentru familia Estelei. Într-o lume a drogurilor, a corupţiei şi a cruzimii endemice nu este uşor să supravieţuieşti. Mai mult, unde este legea când ai nevoie de ea?
Filmul începe cu o scenă de o cruzime frustă. Ulterior înţelegi că gestul nu este unul gratuit din partea regizorului, ci că violenţa este norma. Escalante filmează în gros planuri şi cadre strânse scenele de tortură, plasându-ne în camera strâmtă unde au loc actele de violenţă, ca martori fără voie. Spre final, Escalante renunţă la gros planuri pentru cadrele largi, plasând în universal povestea. Când soţia lui Heli, de exemplu, găseşte casa goală şi semnele unui masacru, e filmată de la distanţă şi din spate. Ea nu mai este un chip, ea este una dintre miile de victime ale violenţei din Mexic. Particularul devine general prin camera lui Escalante.
Muzica nu este puternic prezentă, comparativ cu sunetele de pe peliculă: vocile, strigătele, sunetele maşinilor sau pur şi simplu zgomotul vântului, în aceeaşi idee a universului frust creionat în film.
Actorii neprofesionişti folosiţi de Escalante şi filmaţi cu close up-uri pe chip arată un soi de resemnare. Izbucnirile violente sunt rare, sau atunci când au loc se filmează de la distanţă. E poate sugestia acceptării unui datum.
Ce mai e de subliniat - violenţa grafică nu e, totuşi, preponderentă în film; Escalante are - în afara scenelor violente - un mod de filmare impropriu filmelor de acţiune, mai degrabă contemplativ.
