Părerea criticului
Meritul scenaristului Spike Jonze este că ne pune pe gânduri, făcându-ne să reflectăm asupra posibilităţii unui viitor (probabil îndepărtat, dacă nu imposibil) în care sistemele artificiale capătă conştiinţă de sine. Universul science-fiction este, totuşi, doar schiţat de către Spike Jonze, ferindu-se astfel de intrarea pe un teren ale cărui legi trebuie extrem de bine motivate, pentru a avea - cu adevărat - viaţă. Jonze, care semnează şi regia, ne plasează în acest viitor, concentrându-se doar pe povestea de dragoste, pe modul în care s-ar putea înfiripa (probabil inspirat de corespondenţele şi „relaţiile” pe messenger, în care „iubitul”/„iubita” este doar o sumă de gânduri tipărite în fereastra de conversaţie, fără formă), cum creşte şi care sunt dilemele unei astfel de legături.
Am putea încadra filmul la genul soft-SF, dar chiar şi aşa este nesatisfăcător pentru iubitorii science-fiction, care vor rămâne cu întrebările (poate şi în asta constă provocarea filmului) - „dar oare componenta umană nu ar deveni superfluă, odată ce o maşină are conştiinţă proprie?” În mod cert, această maşină din viitorul imaginat de Jonze va fi superioară unei fiinţe umane, pentru că aceasta din urmă are slăbiciuni biologice.
Dar Jonze nu explorează universul SF pe care tocmai l-a creat. Sistemul de operare Samantha, cu vocea lui Scarlett Johansson, posedă tocmai capacitatea de a se construi pe sine însuşi, din toate experienţele şi infomaţiile la care are acces, de a se „autoregulariza”. Ceea ce e, deocamdată, un atribut strict biologic.
Să mai facem un mic raţionament, acum că Spike Jonze ne-a prins în mrejele universului pe care l-a creat (în crochiuri grăbite). Dacă ar exista o conştiinţă artificială, precum este această Samantha, dar şi prietena virtuală a personajului interpretat memorabil de Amy Adams, aceasta s-ar replica precum un virus. Sigur, ar mai fi un element de explorat - cât este de compatibilă capacitatea acestui soft, Samantha, cu procesele bio-chimice (fericirea e dată de secreţia de serotonină şi de dopamină, nu-i aşa?). În film, Samantha-computerul, are emoţii, are sentimente. Oare fericirea de la toate maşinile din universul creat de Jonze arată la fel?
Azi dacă am face testul Turing, şi l-am întreba dacă a plâns, sau alte lucruri legate de sentimente, din răspunsuri vă veţi da seama că interlocutorul este o maşină.
Revenind la filmul Her, dincolo de povestea de dragoste, producţia este şi o meditaţie asupra singurătăţii, o încercare de recuperare a sentimentelor (personajul lui Joaquin Phoenix compune scrisori de dragoste „for a living”), într-o lume alienată, în care relaţiile sociale sunt din ce în ce mai puţine şi mai seci.
Filmul nu e construit după tiparul dramaturgiei de film, dar e un fluviu de emoţii şi trăiri, în care - odată scufundat - ceva simţi că s-a mişcat în adâncul sufletului tău.
Vocea lui Scarlett Johansson este senzuală, cu un timbru de cântăreaţă guturală de gospel (un prieten cu care am mers la film credea că vocea este a unei negrese, până a văzut genericul de final). Joaquin Phoenix îşi intră foarte bine în rol, la fel şi Amy Adams. Un film pe care e păcat să-l treceţi cu vederea, odată ce ajungeţi la cinema.
Am putea încadra filmul la genul soft-SF, dar chiar şi aşa este nesatisfăcător pentru iubitorii science-fiction, care vor rămâne cu întrebările (poate şi în asta constă provocarea filmului) - „dar oare componenta umană nu ar deveni superfluă, odată ce o maşină are conştiinţă proprie?” În mod cert, această maşină din viitorul imaginat de Jonze va fi superioară unei fiinţe umane, pentru că aceasta din urmă are slăbiciuni biologice.
Dar Jonze nu explorează universul SF pe care tocmai l-a creat. Sistemul de operare Samantha, cu vocea lui Scarlett Johansson, posedă tocmai capacitatea de a se construi pe sine însuşi, din toate experienţele şi infomaţiile la care are acces, de a se „autoregulariza”. Ceea ce e, deocamdată, un atribut strict biologic.
Să mai facem un mic raţionament, acum că Spike Jonze ne-a prins în mrejele universului pe care l-a creat (în crochiuri grăbite). Dacă ar exista o conştiinţă artificială, precum este această Samantha, dar şi prietena virtuală a personajului interpretat memorabil de Amy Adams, aceasta s-ar replica precum un virus. Sigur, ar mai fi un element de explorat - cât este de compatibilă capacitatea acestui soft, Samantha, cu procesele bio-chimice (fericirea e dată de secreţia de serotonină şi de dopamină, nu-i aşa?). În film, Samantha-computerul, are emoţii, are sentimente. Oare fericirea de la toate maşinile din universul creat de Jonze arată la fel?
Azi dacă am face testul Turing, şi l-am întreba dacă a plâns, sau alte lucruri legate de sentimente, din răspunsuri vă veţi da seama că interlocutorul este o maşină.
Revenind la filmul Her, dincolo de povestea de dragoste, producţia este şi o meditaţie asupra singurătăţii, o încercare de recuperare a sentimentelor (personajul lui Joaquin Phoenix compune scrisori de dragoste „for a living”), într-o lume alienată, în care relaţiile sociale sunt din ce în ce mai puţine şi mai seci.
Filmul nu e construit după tiparul dramaturgiei de film, dar e un fluviu de emoţii şi trăiri, în care - odată scufundat - ceva simţi că s-a mişcat în adâncul sufletului tău.
Vocea lui Scarlett Johansson este senzuală, cu un timbru de cântăreaţă guturală de gospel (un prieten cu care am mers la film credea că vocea este a unei negrese, până a văzut genericul de final). Joaquin Phoenix îşi intră foarte bine în rol, la fel şi Amy Adams. Un film pe care e păcat să-l treceţi cu vederea, odată ce ajungeţi la cinema.
