Părerea criticului
Eretic: Labirintul morții/Heretic are câteva probleme care îi fisurează poleiala argumentativă, dar se salvează plenar printr-o invitaţie la gândire critică şi la ieşirea abruptă din bulă, ieşire care ne-ar putea uimi cu descoperirea că lumea este mult mai diferită decât ne aşteptam. În acelaşi timp, Hugh Grant, actorul britanic care şi-a construit cariera pe interpretarea de "mumbling idiots" (nătărăi cu prune în gură), se reinventează convingător cu un personaj ce lansează un val de şrapnel argumentativ spre victimele sale şi spre public, punând la îndoială multe lucruri pe care unii le iau de-a gata, ba chiar îşi imaginează că sunt realităţi universal valabile pe glob.
Vine Crăciunul şi e bine de ştiut că pentru doar două din cele opt miliarde de oameni ale planetei naşterea lui Iisus are o însemnătate religioasă, chiar dacă Crăciunul este celebrat consumerist în multe teritorii unde creştinismul nu a prins rădăcini. În acelaşi timp, pentru că creştinismul se sincronizează din plin cu imperialismul cultural american, intens exportat de Hollywood şi de platformele de streaming, în decembrie întregul mapamond este invadat de aşa-zisele filme de Crăciun, deşi trei sferturi din populaţia lumii nu are nicio treabă cu această sărbătoare. Dintre toate religiile, creştinismul e şi cel mai înclinat să finanţeze activităţi de misionariat şi, cu cât creştinismul e mai dubios şi sectant, cu atât creşte apetenţa pentru aceste activităţi. Dar are Hugh Grant ac de cojocul misionarilor!
https://www.cinemagia.ro/stiri/din-retetarul-ferfenitit-al-hollywood-ului-filmul-de-craciun-52729/
Încă din primele scene le întâlnim pe surorile Barnes (Sophie Thatcher, cel mai bine cunoscută din serialul Yellowjackets) şi Paxton (Chloe East), care cutreieră un oraş american intrând în vorbă cu trecătorii pentru a-i atrage într-o conversaţie despre Biblie. Complet ignorate, ba chiar agresate de lumea din jur, surorile au o nouă şansă să-şi impresioneze superiorii: o listă cu cei care au cerut lămuriri suplimentare în ce priveşte Biblia. Unul dintre aceştia este domul Reed (Grant), un individ care le invită pe surori în casa lui şi începe o conversaţie despre esenţa religiei, doar pentru ca surorile să-şi dea seama curând că tipul aparent inofensiv din faţa lor este hotărât să le zdruncine întreaga credinţă.
Heretic este un horror atipic, în sensul că dezechilibrează aşteptările publicului: în loc de sperieturi şi sânge, acesta va primi discuţii în contradictoriu şi încleştarea între două perspective complet diferite despre religie. Una care găseşte aici o motivaţie plenară şi arhisuficientă, în timp ce alta o consideră sminteală sinistră, la care pun botul doar cei "săraci cu duhul". Dincolo de asta, Heretic construieşte atmosferă pe o bază mai mult decât promiţătoare: îşi vor pierde surorile viaţa? Şi, dacă nu, vor supravieţui cu preţul credinţei lor, fiind azvârlite din nou în lume ca după o a doua naştere?
Chiar dacă are şi sânge şi sperieturi, Heretic este mai convingător în modul inspirat cum invită la îndoială şi, într-un sens mult mai larg, la gândire critică. Acceptăm pe nemestecate "adevăruri" livrate cu pompă de o autoritate sau le verificăm şi ne înarmăm neîncetat cu informaţii, chiar dacă asta presupune un efort personal susţinut? Ce şochează la Heretic este modul cum subliniază că de-a lungul a două milenii lucrurile nu par să se fi schimbat: în Evul Mediu preoţii propăvăduiau de la înălţimea amvonului că Soarele se învârte în jurul Pământului (iar cei care susţineau altceva erau arşi pe rug), iar astăzi enormităţi similare se spun cu la fel de mare dezinvoltură, singura diferenţă fiind că amvonul s-a transformat în cine ştie ce reţea de socializare.
Revenind la premiera de vineri, aceasta are câteva probleme serioase. Dincolo de acel punct culminant complet neverosimil (sau, dacă preferi, la fel de verosimil ca cine ştie ce miracol biblic), surprinde şi evoluţia surorii Paxton, care în câteva ore se transformă într-o expertă în dezbateri, deşi la începutul filmului nu impresiona decât prin naivitate. Scenariul scris de regizorii Scott Beck şi Bryan Woods îşi imploră publicul să accepte un adevărat miracol şi, chiar dacă unii dintre spectatori nu o vor face, Heretic trebuie lăudat pentru siguranţa şi imprevizibilul evoluţiei sale de la o premisă promiţătoare la livrarea unui "adevăr" personal.
Vine Crăciunul şi e bine de ştiut că pentru doar două din cele opt miliarde de oameni ale planetei naşterea lui Iisus are o însemnătate religioasă, chiar dacă Crăciunul este celebrat consumerist în multe teritorii unde creştinismul nu a prins rădăcini. În acelaşi timp, pentru că creştinismul se sincronizează din plin cu imperialismul cultural american, intens exportat de Hollywood şi de platformele de streaming, în decembrie întregul mapamond este invadat de aşa-zisele filme de Crăciun, deşi trei sferturi din populaţia lumii nu are nicio treabă cu această sărbătoare. Dintre toate religiile, creştinismul e şi cel mai înclinat să finanţeze activităţi de misionariat şi, cu cât creştinismul e mai dubios şi sectant, cu atât creşte apetenţa pentru aceste activităţi. Dar are Hugh Grant ac de cojocul misionarilor!
https://www.cinemagia.ro/stiri/din-retetarul-ferfenitit-al-hollywood-ului-filmul-de-craciun-52729/
Încă din primele scene le întâlnim pe surorile Barnes (Sophie Thatcher, cel mai bine cunoscută din serialul Yellowjackets) şi Paxton (Chloe East), care cutreieră un oraş american intrând în vorbă cu trecătorii pentru a-i atrage într-o conversaţie despre Biblie. Complet ignorate, ba chiar agresate de lumea din jur, surorile au o nouă şansă să-şi impresioneze superiorii: o listă cu cei care au cerut lămuriri suplimentare în ce priveşte Biblia. Unul dintre aceştia este domul Reed (Grant), un individ care le invită pe surori în casa lui şi începe o conversaţie despre esenţa religiei, doar pentru ca surorile să-şi dea seama curând că tipul aparent inofensiv din faţa lor este hotărât să le zdruncine întreaga credinţă.
Heretic este un horror atipic, în sensul că dezechilibrează aşteptările publicului: în loc de sperieturi şi sânge, acesta va primi discuţii în contradictoriu şi încleştarea între două perspective complet diferite despre religie. Una care găseşte aici o motivaţie plenară şi arhisuficientă, în timp ce alta o consideră sminteală sinistră, la care pun botul doar cei "săraci cu duhul". Dincolo de asta, Heretic construieşte atmosferă pe o bază mai mult decât promiţătoare: îşi vor pierde surorile viaţa? Şi, dacă nu, vor supravieţui cu preţul credinţei lor, fiind azvârlite din nou în lume ca după o a doua naştere?
Chiar dacă are şi sânge şi sperieturi, Heretic este mai convingător în modul inspirat cum invită la îndoială şi, într-un sens mult mai larg, la gândire critică. Acceptăm pe nemestecate "adevăruri" livrate cu pompă de o autoritate sau le verificăm şi ne înarmăm neîncetat cu informaţii, chiar dacă asta presupune un efort personal susţinut? Ce şochează la Heretic este modul cum subliniază că de-a lungul a două milenii lucrurile nu par să se fi schimbat: în Evul Mediu preoţii propăvăduiau de la înălţimea amvonului că Soarele se învârte în jurul Pământului (iar cei care susţineau altceva erau arşi pe rug), iar astăzi enormităţi similare se spun cu la fel de mare dezinvoltură, singura diferenţă fiind că amvonul s-a transformat în cine ştie ce reţea de socializare.
Revenind la premiera de vineri, aceasta are câteva probleme serioase. Dincolo de acel punct culminant complet neverosimil (sau, dacă preferi, la fel de verosimil ca cine ştie ce miracol biblic), surprinde şi evoluţia surorii Paxton, care în câteva ore se transformă într-o expertă în dezbateri, deşi la începutul filmului nu impresiona decât prin naivitate. Scenariul scris de regizorii Scott Beck şi Bryan Woods îşi imploră publicul să accepte un adevărat miracol şi, chiar dacă unii dintre spectatori nu o vor face, Heretic trebuie lăudat pentru siguranţa şi imprevizibilul evoluţiei sale de la o premisă promiţătoare la livrarea unui "adevăr" personal.
