Părerea criticului
Historias para no contar/Poveşti indiscrete este unul din acele filme care te invită la introspecţie. Nu acea introspecţie legată de evenimentele poveştii (de exemplu ce ai face tu în locul vreunuia dintre personaje), ci o introspecţie legată de aşteptările pe care le-ai putea avea de la un film.
Adevărul e că cei mai mulţi dintre noi întâmpinăm cinema-ul ca o sursă de extraordinar, neobişnuit şi inaccesibil. Nu putem zbura printre stele noi înşine, dar o putem face într-un SF. Nu putem trăi o poveste de dragoste cu cea mai hot actriţă de la Hollywood, dar s-o vedem într-un comedie romantică este the next best thing. În acest context, Historias para no contar se joacă cu aceste aşteptări şi propune cinci poveşti care i se pot întâmpla oricui.
În prima "poveste", Álex (Chino Darín) îşi ajută vecina, pe Laura (Anna Castillo), al cărei câine şchiopătează. Exact când Alex extrage un spin din lăbuţa patrupedului, iubitul Laurei se întoarce pe neaşteptate acasă. Alex şi Laura nu au făcut nimic ilicit, dar ce va crede iubitul? Într-o altă poveste, un bărbat trecut de a doua tinereţe (José Coronado) vrea să-i propună iubitei mult mai tinere să se mute cu el. Mai vedem trei actriţe aşteptănd să intre la un casting şi vorbind despre o aventură extraconjugală, un bărbat încă afectat de divorţ împins de la spate de doi amici să aibă o aventură de o noapte şi un tânăr tată (omniprezentul Quim Gutiérrez) afectat de faptul că soţia lui ar putea să afle de o aventură a sa cu o altă femeie. Sau, şi mai rău, să afle şi să nu-i pese!
Ceea ce surprinde la Historias para no contar este faptul că nimic din acest film nu este cu adevărat ieşit din comun, ceea ce îi provoacă spectatorului o nedumerire (de unde şi chestionarea aşteptărilor), iar pe noi ne provoacă să propunem titlul de mai sus pentru cronică. Nu doar că toate aceste poveşti ţi s-ar putea întâmpla oricând, ci poate că ţi s-au şi întâmplat, pentru că filmul explorează teme extrem de familiare precum gelozia, un neadevăr spus partenerului de viaţă, lipsa de încredere în ceilalţi, bârfa inofensivă, invadarea intimităţii altuia şi teama paralizantă de ridicol. Din păcate, nimic din acest film nu este "indiscret", iar despre "de nepovestit" (titlul original se poate traduce prin "istorii care nu se spun nimănui") nici pomeneală...
După ce acum trei ani regiza Dineu cu vecinii de sus (film care a debutat în România la festivalul Transilvania, ca şi Historias), Cesc Gay (regizorul e catalan şi numele lui de familie se pronunţă "gai") propune un stil la fel de necinematografic. Practic Historias este un bun exemplu de teatru filmat, absolut toate conversaţiile putând avea loc pe o scenă cu două-trei scaune. Până şi exterioarele sunt neaşteptat de coregrafiate şi artificiale: de exemplu pe stradă numeroşii trecători din jurul unui personaj merg în direcţii diferite, dar cu aceeaşi viteză. Astfel, Historias este poate unul dintre cele mai căutate filme pe care o să le vezi anul acesta la cinema, ceea ce categoric deranjează.
Ce salvează filmul este faptul că nu îşi judecă deloc personajele şi ne îndeamnă şi pe noi să nu le judecăm, căci ar fi ca şi cum ne-am judeca pe noi înşine. Chiar dacă uneori pierde direcţia sau divaghează derizoriu (de exemplu personajul în vârstă care îşi lasă iubita mult mai tânără să-l aştepte pentru a discuta minute în şir cu o cunoştină pe care nu a întâlnit-o de ani de zile), Historias surprinde cu abordarea sa eminamente anodină. Rezultatul dezamăgeşte în parte, mai ales în urma promisiunii "scandaloase" a titlului, dar ar putea fi pe gustul celor care îşi doresc să vadă la cinema un film care nu "şochează" cu violenţă şi sânge, efecte speciale şi actori hipercelebri.
Adevărul e că cei mai mulţi dintre noi întâmpinăm cinema-ul ca o sursă de extraordinar, neobişnuit şi inaccesibil. Nu putem zbura printre stele noi înşine, dar o putem face într-un SF. Nu putem trăi o poveste de dragoste cu cea mai hot actriţă de la Hollywood, dar s-o vedem într-un comedie romantică este the next best thing. În acest context, Historias para no contar se joacă cu aceste aşteptări şi propune cinci poveşti care i se pot întâmpla oricui.
În prima "poveste", Álex (Chino Darín) îşi ajută vecina, pe Laura (Anna Castillo), al cărei câine şchiopătează. Exact când Alex extrage un spin din lăbuţa patrupedului, iubitul Laurei se întoarce pe neaşteptate acasă. Alex şi Laura nu au făcut nimic ilicit, dar ce va crede iubitul? Într-o altă poveste, un bărbat trecut de a doua tinereţe (José Coronado) vrea să-i propună iubitei mult mai tinere să se mute cu el. Mai vedem trei actriţe aşteptănd să intre la un casting şi vorbind despre o aventură extraconjugală, un bărbat încă afectat de divorţ împins de la spate de doi amici să aibă o aventură de o noapte şi un tânăr tată (omniprezentul Quim Gutiérrez) afectat de faptul că soţia lui ar putea să afle de o aventură a sa cu o altă femeie. Sau, şi mai rău, să afle şi să nu-i pese!
Ceea ce surprinde la Historias para no contar este faptul că nimic din acest film nu este cu adevărat ieşit din comun, ceea ce îi provoacă spectatorului o nedumerire (de unde şi chestionarea aşteptărilor), iar pe noi ne provoacă să propunem titlul de mai sus pentru cronică. Nu doar că toate aceste poveşti ţi s-ar putea întâmpla oricând, ci poate că ţi s-au şi întâmplat, pentru că filmul explorează teme extrem de familiare precum gelozia, un neadevăr spus partenerului de viaţă, lipsa de încredere în ceilalţi, bârfa inofensivă, invadarea intimităţii altuia şi teama paralizantă de ridicol. Din păcate, nimic din acest film nu este "indiscret", iar despre "de nepovestit" (titlul original se poate traduce prin "istorii care nu se spun nimănui") nici pomeneală...
După ce acum trei ani regiza Dineu cu vecinii de sus (film care a debutat în România la festivalul Transilvania, ca şi Historias), Cesc Gay (regizorul e catalan şi numele lui de familie se pronunţă "gai") propune un stil la fel de necinematografic. Practic Historias este un bun exemplu de teatru filmat, absolut toate conversaţiile putând avea loc pe o scenă cu două-trei scaune. Până şi exterioarele sunt neaşteptat de coregrafiate şi artificiale: de exemplu pe stradă numeroşii trecători din jurul unui personaj merg în direcţii diferite, dar cu aceeaşi viteză. Astfel, Historias este poate unul dintre cele mai căutate filme pe care o să le vezi anul acesta la cinema, ceea ce categoric deranjează.
Ce salvează filmul este faptul că nu îşi judecă deloc personajele şi ne îndeamnă şi pe noi să nu le judecăm, căci ar fi ca şi cum ne-am judeca pe noi înşine. Chiar dacă uneori pierde direcţia sau divaghează derizoriu (de exemplu personajul în vârstă care îşi lasă iubita mult mai tânără să-l aştepte pentru a discuta minute în şir cu o cunoştină pe care nu a întâlnit-o de ani de zile), Historias surprinde cu abordarea sa eminamente anodină. Rezultatul dezamăgeşte în parte, mai ales în urma promisiunii "scandaloase" a titlului, dar ar putea fi pe gustul celor care îşi doresc să vadă la cinema un film care nu "şochează" cu violenţă şi sânge, efecte speciale şi actori hipercelebri.
