Părerea criticului
"Ho Ho Ho 2: O loterie de familie" - Filmul ca filmul, da’ actriţa...!
Când perfecţiunea nu-i a bună
*** ATENŢIE!!! Conţine spoilere! ***
Primul "Ho ho ho" (2009) fusese un film inegal, cu plusuri şi minusuri - un scenariu prea stufos, date fiind adaosurile cam haotice ale lui Bogdan Mirică peste scriptul iniţial al lui Gabriel Andronache, şi dezechilibrele lui Jesús del Cerro între entuziasmul şi atmosfera bine prinse ale ambianţei de mall în ajunul Crăciunului, pe de o parte, şi lipsa de umor autentic şi stăpânire logică a acţiunii pe de altă parte. În linii mari, se putea spune că e un început măcar promiţător pe direcţia filmului românesc "de familie" - comercial, uşurel, distractiv.
Cam aşa stau lucrurile şi cu cel de-acum, în linii mari, deşi se situează net sub nivelul primului. Nu e tocmai un "Ho Ho Ho 2", dat fiind că nu are nici o legătură cu cel dintâi - excepţie făcând formula generală: tot o poveste cu un Moş Crăciun în travesti, copii simpatici şi aventuri îmbârligate, în ajun de sărbători. În rest, alte personaje, alţi actori, alte locuri, alte încăperi...
La fel ca data trecută - şi ca în cazul celorlalte tentative ale Mediapro de a aborda genul comercial, cu "Naşa" (2011) şi "S-a furat mireasa" (2012), ambele tot de Jesús del Cerro - scenariul e complet neprofesionist. Stimabilii noştri colegi trebuie să înţeleagă o dată pentru totdeauna paradoxul intrinsec conform căruia filmul de consum obligă şi mai drastic la o stăpânire cât mai riguroasă a meseriei, aceasta fiind singura lui şansă de a-şi atinge valoarea propusă, în lipsa unui conţinut substanţial. Din păcate, şi de această dată, scriptul glisează rapid dar sigur spre haos. Povestea în sine promitea - şi, cu toate că nararea unui film în cadrul nalizei nu e îndeobşte recomandabilă, merită totuşi s-o schiţăm aici, pentru a vedea ulterior ce e bine şi ce e rău în felul cum s-a finalizat:
Ema, o fetiţă de la centrul de copii, îşi doreşte cel mai mult o familie (firesc), şi ca atare o scrie pe lista de cereri pentru Moş Crăciun (Vlad - un poliţist care, în timpul liber, se ocupă şi cu asta). Incidental, Ema intră în posesia unui bilet 6/49 câştigător a două milioane de Euros). Exasperată de stilul dictatorial al Ioanei (directoarea casei de copii), Ema porneşte într-un periplu pe la câteva familii potenţial-adoptatoare, căutând totodată şi adultul potrivit pentru încasarea banilor. După multiple aventuri, e prinsă şi adusă înapoi. Cu complicitatea unui băiat cam al dracu', Ioana intră în posesia biletului şi a jackpotului. Dar Mihaela, una dintre "mamele" vizitate de Ema, revine şi o adoptă în sfârşit - şi, totodată, Vlad, care a descoperit un morman de mânării în contabilitatea centrului de copii, o determină pe Ioana să doneze câştigul în favoarea acestuia, altfel urmând s-o înfunde. Banii ajung la copii, Ema ajunge într-o familie iubitoare, iar Vlad ajunge în braţele Irinei - fata pe care o iubea în taină. Ho ho ho!
Construcţia epică de mai sus conţinea toate elementele concretizării într-un scenariu solid - dar Collin Jay Blair şi Gabriela Răuţă au izbutit (într-un fel sau altul, neputând discerne acum care anume a fost contribuţia concretă a fiecăruia) s-o complice aiuristic, tulbure şi fără har. Prologul (directoarea citindu-le copiilor la culcare "Fetiţa cu chibrituri", de H. Chr. Andersen) e leşinat, acoperind doar două elemente de setup (portretul Ioanei şi supratema Emei), însă fără factorul incitant necesar oricărui kickstart. Ambianţa căminului e complet neveridică, semn că realizatorii n-au întreprins o documentare temeinică (incidental, am cunoştinţă cum stau lucrurile în domeniu, întrucât fac parte dintr-un grup de voluntari care se ocupă de copiii instituţionalizaţi). Episoadele ulterioare se succed după formula "ca mărgelele pe aţă" - care, deşi aplicabilă unora dintre filmele comerciale, nu exclude, totuşi, o anume logică structurală - şi sunt urmărite precipitat, cu o grabă lipsită de simţ narativ şi dinamism autentic, astfel încât ating curând pragul plictiselii. În plus, multe dintre ele sunt de o absurditate flagrantă - ca de pildă:
Portretul funcţionarului de la agenţia LOTO, care boceşte citind un romance de Danielle Steel. Dincolo de bufonada facilă şi gratuită, romanele lui Danielle Steel, deşi sentimentale cât cuprinde, nu fac parte din categoria lacrimogenă nici măcar pentru cucoane; acest tip de melodramatism se regăseşte la alte autoare, ca Sandra Brown, Nora Roberts, Judith McNaught, Barbara Cummings, etc. (trust me, ani de zile mi-am câştigat pâinea traducându-le, de era să dau în diabet zaharisit).
Momentul-cheie în care PRO-TV face publică la ştiri întâmplarea cu Ema şi biletul de loterie, inclusiv arătând limpede faţa fetiţei, surprinsă de camerele de supraveghere, ceea ce face din ea o pradă sigură pentru armata tuturor vânătorilor de căpătuială (n-are ştiinţă Mediapro de legile stricte care guvernează mediatizarea copiilor?)
Secvenţa când Ema, într-adevăr, ajunge să fie hăituită pe străzi de turma hămesiţilor. Hai să zicem, am putea trece peste neverosimilitatea incidentului în sine, atribuind-o convenţiilor filmului comercial - dar modul de a o filma e îngrămădit, confuz, amatoricesc.
Episodul din casa de corecţie - expediat, neclar ca logică a motivaţiilor şi acţiunilor, şi insuficient motivat în plan dramaturgic.
Cea mai gogonată din toate: secvenţa când, aflată în maşina unui cuplu de posibili adoptatori aparent ideali, Ema trece prin faţa căminului, îşi vede prietenul şi coboară pentru a-şi lua rămas bun de la el. Revenind, află că viitorii "părinţi" vor s-o ia cu ei în străinătate, şi refuză, pentru a-şi încasa cumva banii şi a-i dărui foştilor colegi - la care "mama" se transfigurează prompt într-o scorpie, ca să fie clar pentru toată lumea ce planuri necurate avea. Taman la ţanc, apare Vlad şi-i arestează pe cei doi ticăloşi, după care o urcă pe Ema în maşina lui ca s-o ducă înapoi la centrul de copii - fix în faţa căruia se aflau deja; adică, o ia pe-o stradă şi se-ntoarce pe altă stradă. Una din două: ori au uitat de la mână pân-la gură, ori s-au gândit să mai complice puţin coada secvenţei, că aglomeraseră prea multe coincidenţe pe metru filmat.
Din fericire, lucrurile se salvează în bună măsură prin gestionarea corectă a finalului, care preia eficient datele din poveste (mai ales în momentul când Vlad, dispunând doar de probe insuficiente, are totuşi abilitatea de a o manipula pe Ioana spre a ceda în direct, la ştiri - prilej cu care-i dă şi o poşetă-n cap lui Cătălin Radu Tănase, as himself), şi creează oricum o stare pozitivă şi exuberantă, marcată adecvat de fiorul Crăciunului - cu atât mai mult cu cât, dacă primul "Ho Ho Ho" beneficiase de atmosfera vivace a unui mall, acum realizatorii au optat pentru decorurile sumbre ale caselor vechi, curticicilor scărăcioase şi străduţelor marginale, intercalate pe ici, pe colo, cu câte-o vilă sau cameră de hotel - fără a le putea transpune în imagini cu adevărat expresive, în ciuda eforturilor stilistice evidente ale lui Jesús del Cerro, un cineast care stăpâneşte până la un punct discursul cinematografic şi câteva modalităţi de realizare practică a filmului comercial, dincolo de care îi lipsesc complet talentul, umorul, simţul logic şi cel al măsurii, ceea ce-l face să supraliciteze încontinuu, degenerând în cabotinării kitsch de tot felul - atât regisorale, cât şi la lucrul cu actorii.
Lipsite de scânteie, secvenţele menite să meargă la inima publicului se dezlănţuie ieftin şi abulic, iar cel mai contrafăcut portret rămâne al Ioanei, care mizase pe folosirea Andreei Marin Bănică într-un contre-emploi îndrăzneţ: urâţită cu deliberare prin machiaj şi pusă să întruchipeze o escroacă tiranică. Din păcate, experienţa actoricească limitată a popularei vedete TV (deloc lipsită de talent nativ - lucru care se poate observa), conjugată cu incapacitatea regisorului de a relaţiona cu actorii, împinge totul într-o caricatură grotescă fără pic de farmec (fie şi în cheie negativă).
Dragoş Bucur, interpretul lui Vlad, e absurd de subfolosit. Practic, protagonista filmului este Ema, iar Vlad, poliţistul-Moş Crăciun, în calitatea lui de principal susţinător, dobândeşte implicit un statut de protagonist secundar - deloc fundamentat prin ceea ce ar fi trebuit să fie o mai amplă dezvoltare a personajului, atât ca întindere cât şi la nivel de fond. Când colo, profilul său rămâne abia schiţat, iar intervenţiile practice, limitate. În plus, formula "Ho Ho Ho" stabilită în primul film ar fi presupus ca deghizarea în Moş Crăciun să joace un rol dramatic mai puternic. Acolo, Ştefan Bănică jr. se travestea cu un scop precis - pentru a participa la furtul din mall. Aici, procedeul acţionează doar puţin şi formal - strict ca să avem şi un Moş Crăciun pe alocuri (greu era să-l aplice şi într-un moment important al acţiunii, producând o întorsătură decisivă...) Desigur, Dragoş fiind actorul pe care-l ştim, face impecabil puţinul pe care-l face - inclusiv în relaţia cu Gabi, tatăl său pe care-l vizitează periodic la căminul de bătrâni (Geo Visu, natural, sensibil şi profund ca de obicei), secvenţele lor fiind printre cele mai reuşite. Păcat că aici e vârâtă ca musca-n lapte Irina (Dana Rogoz - de asemenea inserată-n distribuţie ca nuca-n perete), numai pentru ca Vlad să aibă după cine ofta în sinea lui lăuntrică şi să-şi primească şi el răsplata binemeritată la sfârşit, iar spectatorii să capete încă un nume cu sclipiciuri pe afiş.
Nu e de mirare nici că Mirela Oprişor, cu Mihaela ei, îşi rezolvă ireproşabil problemele unui personaj simplist din capul locului (inclusiv în singura sa zonă de complexitate - ieşirea furioasă cauzată de spargerea statuii de la mama). Punctează valabil şi Anca Ţurcaşiu, în rolul traficantei de copii (îngroşările nu-i aparţin, provenind din scenariu şi regie), alături de Dragoş Onisei - un tânăr actor excelent, care promite mult mai mult decât ceea ce i se dă aici de făcut, într-un personaj abia conturat.
În schimb, cei care fac toţi banii sunt interpreţii copii. Puţinele şi discretele lor falseturi de intonaţie se revendică strict din insuficienţa muncii cu ei ca actori - în schimb, s-a reuşit un casting apt să identifice talente veritabile. Mai mult chiar şi decât fraţii Iancu, din "Ho Ho Ho" şi "Naşa", micuţa Patricia Poslusnic, cu Ema a ei, e de-a dreptul incredibilă: frumoasă, fermecătoare, dezinvoltă, nuanţată şi, după toate semnele, de o inteligenţă precoce. Pân-aici, toate bune - e o binecuvântare să avem o asemenea actriţă-copil, şi sper să fie folosită cât mai bine şi de-acum încolo (dar, evident, cu mare grijă să nu se ajungă la exploatare, la ieftinire, la strivirea copilăriei, la sufocarea uriaşului ei talent - cum, din păcate, s-a-ntâmplat de-atâtea ori, şi la noi, şi pe alte meridiane). Problema e că nu numai Patricia, dar şi Ema e perfectă: nu are nici un cusur, nici o slăbiciune, nici o limită copilărească - e pur şi simplu un personaj prea inteligent, prea curat sufleteşte, prea lucid, descurcăreţ şi puternic, ca să fie credibil. Iar dincolo de asta, creează şi un contrast dezavantajos cu ansamblul discutabil al filmului în care joacă - şi nu numai atât: chiar şi dacă era eroina unei capodopere, rigorile structurale ar fi impus să aibă şi câteva puncte slabe, atât pentru personajul să fie cu adevărat viu şi uman, cât şi ca acţiunea să meargă mai departe. O persoană perfectă nu face decât să se transpună într-un personaj imperfect - iar filmul unde apare îşi pierde şansa de a deveni o capodoperă.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
18 noiembrie, 2012, 08:30-10:29
Bucureşti, România
Când perfecţiunea nu-i a bună
*** ATENŢIE!!! Conţine spoilere! ***
Primul "Ho ho ho" (2009) fusese un film inegal, cu plusuri şi minusuri - un scenariu prea stufos, date fiind adaosurile cam haotice ale lui Bogdan Mirică peste scriptul iniţial al lui Gabriel Andronache, şi dezechilibrele lui Jesús del Cerro între entuziasmul şi atmosfera bine prinse ale ambianţei de mall în ajunul Crăciunului, pe de o parte, şi lipsa de umor autentic şi stăpânire logică a acţiunii pe de altă parte. În linii mari, se putea spune că e un început măcar promiţător pe direcţia filmului românesc "de familie" - comercial, uşurel, distractiv.
Cam aşa stau lucrurile şi cu cel de-acum, în linii mari, deşi se situează net sub nivelul primului. Nu e tocmai un "Ho Ho Ho 2", dat fiind că nu are nici o legătură cu cel dintâi - excepţie făcând formula generală: tot o poveste cu un Moş Crăciun în travesti, copii simpatici şi aventuri îmbârligate, în ajun de sărbători. În rest, alte personaje, alţi actori, alte locuri, alte încăperi...
La fel ca data trecută - şi ca în cazul celorlalte tentative ale Mediapro de a aborda genul comercial, cu "Naşa" (2011) şi "S-a furat mireasa" (2012), ambele tot de Jesús del Cerro - scenariul e complet neprofesionist. Stimabilii noştri colegi trebuie să înţeleagă o dată pentru totdeauna paradoxul intrinsec conform căruia filmul de consum obligă şi mai drastic la o stăpânire cât mai riguroasă a meseriei, aceasta fiind singura lui şansă de a-şi atinge valoarea propusă, în lipsa unui conţinut substanţial. Din păcate, şi de această dată, scriptul glisează rapid dar sigur spre haos. Povestea în sine promitea - şi, cu toate că nararea unui film în cadrul nalizei nu e îndeobşte recomandabilă, merită totuşi s-o schiţăm aici, pentru a vedea ulterior ce e bine şi ce e rău în felul cum s-a finalizat:
Ema, o fetiţă de la centrul de copii, îşi doreşte cel mai mult o familie (firesc), şi ca atare o scrie pe lista de cereri pentru Moş Crăciun (Vlad - un poliţist care, în timpul liber, se ocupă şi cu asta). Incidental, Ema intră în posesia unui bilet 6/49 câştigător a două milioane de Euros). Exasperată de stilul dictatorial al Ioanei (directoarea casei de copii), Ema porneşte într-un periplu pe la câteva familii potenţial-adoptatoare, căutând totodată şi adultul potrivit pentru încasarea banilor. După multiple aventuri, e prinsă şi adusă înapoi. Cu complicitatea unui băiat cam al dracu', Ioana intră în posesia biletului şi a jackpotului. Dar Mihaela, una dintre "mamele" vizitate de Ema, revine şi o adoptă în sfârşit - şi, totodată, Vlad, care a descoperit un morman de mânării în contabilitatea centrului de copii, o determină pe Ioana să doneze câştigul în favoarea acestuia, altfel urmând s-o înfunde. Banii ajung la copii, Ema ajunge într-o familie iubitoare, iar Vlad ajunge în braţele Irinei - fata pe care o iubea în taină. Ho ho ho!
Construcţia epică de mai sus conţinea toate elementele concretizării într-un scenariu solid - dar Collin Jay Blair şi Gabriela Răuţă au izbutit (într-un fel sau altul, neputând discerne acum care anume a fost contribuţia concretă a fiecăruia) s-o complice aiuristic, tulbure şi fără har. Prologul (directoarea citindu-le copiilor la culcare "Fetiţa cu chibrituri", de H. Chr. Andersen) e leşinat, acoperind doar două elemente de setup (portretul Ioanei şi supratema Emei), însă fără factorul incitant necesar oricărui kickstart. Ambianţa căminului e complet neveridică, semn că realizatorii n-au întreprins o documentare temeinică (incidental, am cunoştinţă cum stau lucrurile în domeniu, întrucât fac parte dintr-un grup de voluntari care se ocupă de copiii instituţionalizaţi). Episoadele ulterioare se succed după formula "ca mărgelele pe aţă" - care, deşi aplicabilă unora dintre filmele comerciale, nu exclude, totuşi, o anume logică structurală - şi sunt urmărite precipitat, cu o grabă lipsită de simţ narativ şi dinamism autentic, astfel încât ating curând pragul plictiselii. În plus, multe dintre ele sunt de o absurditate flagrantă - ca de pildă:
Portretul funcţionarului de la agenţia LOTO, care boceşte citind un romance de Danielle Steel. Dincolo de bufonada facilă şi gratuită, romanele lui Danielle Steel, deşi sentimentale cât cuprinde, nu fac parte din categoria lacrimogenă nici măcar pentru cucoane; acest tip de melodramatism se regăseşte la alte autoare, ca Sandra Brown, Nora Roberts, Judith McNaught, Barbara Cummings, etc. (trust me, ani de zile mi-am câştigat pâinea traducându-le, de era să dau în diabet zaharisit).
Momentul-cheie în care PRO-TV face publică la ştiri întâmplarea cu Ema şi biletul de loterie, inclusiv arătând limpede faţa fetiţei, surprinsă de camerele de supraveghere, ceea ce face din ea o pradă sigură pentru armata tuturor vânătorilor de căpătuială (n-are ştiinţă Mediapro de legile stricte care guvernează mediatizarea copiilor?)
Secvenţa când Ema, într-adevăr, ajunge să fie hăituită pe străzi de turma hămesiţilor. Hai să zicem, am putea trece peste neverosimilitatea incidentului în sine, atribuind-o convenţiilor filmului comercial - dar modul de a o filma e îngrămădit, confuz, amatoricesc.
Episodul din casa de corecţie - expediat, neclar ca logică a motivaţiilor şi acţiunilor, şi insuficient motivat în plan dramaturgic.
Cea mai gogonată din toate: secvenţa când, aflată în maşina unui cuplu de posibili adoptatori aparent ideali, Ema trece prin faţa căminului, îşi vede prietenul şi coboară pentru a-şi lua rămas bun de la el. Revenind, află că viitorii "părinţi" vor s-o ia cu ei în străinătate, şi refuză, pentru a-şi încasa cumva banii şi a-i dărui foştilor colegi - la care "mama" se transfigurează prompt într-o scorpie, ca să fie clar pentru toată lumea ce planuri necurate avea. Taman la ţanc, apare Vlad şi-i arestează pe cei doi ticăloşi, după care o urcă pe Ema în maşina lui ca s-o ducă înapoi la centrul de copii - fix în faţa căruia se aflau deja; adică, o ia pe-o stradă şi se-ntoarce pe altă stradă. Una din două: ori au uitat de la mână pân-la gură, ori s-au gândit să mai complice puţin coada secvenţei, că aglomeraseră prea multe coincidenţe pe metru filmat.
Din fericire, lucrurile se salvează în bună măsură prin gestionarea corectă a finalului, care preia eficient datele din poveste (mai ales în momentul când Vlad, dispunând doar de probe insuficiente, are totuşi abilitatea de a o manipula pe Ioana spre a ceda în direct, la ştiri - prilej cu care-i dă şi o poşetă-n cap lui Cătălin Radu Tănase, as himself), şi creează oricum o stare pozitivă şi exuberantă, marcată adecvat de fiorul Crăciunului - cu atât mai mult cu cât, dacă primul "Ho Ho Ho" beneficiase de atmosfera vivace a unui mall, acum realizatorii au optat pentru decorurile sumbre ale caselor vechi, curticicilor scărăcioase şi străduţelor marginale, intercalate pe ici, pe colo, cu câte-o vilă sau cameră de hotel - fără a le putea transpune în imagini cu adevărat expresive, în ciuda eforturilor stilistice evidente ale lui Jesús del Cerro, un cineast care stăpâneşte până la un punct discursul cinematografic şi câteva modalităţi de realizare practică a filmului comercial, dincolo de care îi lipsesc complet talentul, umorul, simţul logic şi cel al măsurii, ceea ce-l face să supraliciteze încontinuu, degenerând în cabotinării kitsch de tot felul - atât regisorale, cât şi la lucrul cu actorii.
Lipsite de scânteie, secvenţele menite să meargă la inima publicului se dezlănţuie ieftin şi abulic, iar cel mai contrafăcut portret rămâne al Ioanei, care mizase pe folosirea Andreei Marin Bănică într-un contre-emploi îndrăzneţ: urâţită cu deliberare prin machiaj şi pusă să întruchipeze o escroacă tiranică. Din păcate, experienţa actoricească limitată a popularei vedete TV (deloc lipsită de talent nativ - lucru care se poate observa), conjugată cu incapacitatea regisorului de a relaţiona cu actorii, împinge totul într-o caricatură grotescă fără pic de farmec (fie şi în cheie negativă).
Dragoş Bucur, interpretul lui Vlad, e absurd de subfolosit. Practic, protagonista filmului este Ema, iar Vlad, poliţistul-Moş Crăciun, în calitatea lui de principal susţinător, dobândeşte implicit un statut de protagonist secundar - deloc fundamentat prin ceea ce ar fi trebuit să fie o mai amplă dezvoltare a personajului, atât ca întindere cât şi la nivel de fond. Când colo, profilul său rămâne abia schiţat, iar intervenţiile practice, limitate. În plus, formula "Ho Ho Ho" stabilită în primul film ar fi presupus ca deghizarea în Moş Crăciun să joace un rol dramatic mai puternic. Acolo, Ştefan Bănică jr. se travestea cu un scop precis - pentru a participa la furtul din mall. Aici, procedeul acţionează doar puţin şi formal - strict ca să avem şi un Moş Crăciun pe alocuri (greu era să-l aplice şi într-un moment important al acţiunii, producând o întorsătură decisivă...) Desigur, Dragoş fiind actorul pe care-l ştim, face impecabil puţinul pe care-l face - inclusiv în relaţia cu Gabi, tatăl său pe care-l vizitează periodic la căminul de bătrâni (Geo Visu, natural, sensibil şi profund ca de obicei), secvenţele lor fiind printre cele mai reuşite. Păcat că aici e vârâtă ca musca-n lapte Irina (Dana Rogoz - de asemenea inserată-n distribuţie ca nuca-n perete), numai pentru ca Vlad să aibă după cine ofta în sinea lui lăuntrică şi să-şi primească şi el răsplata binemeritată la sfârşit, iar spectatorii să capete încă un nume cu sclipiciuri pe afiş.
Nu e de mirare nici că Mirela Oprişor, cu Mihaela ei, îşi rezolvă ireproşabil problemele unui personaj simplist din capul locului (inclusiv în singura sa zonă de complexitate - ieşirea furioasă cauzată de spargerea statuii de la mama). Punctează valabil şi Anca Ţurcaşiu, în rolul traficantei de copii (îngroşările nu-i aparţin, provenind din scenariu şi regie), alături de Dragoş Onisei - un tânăr actor excelent, care promite mult mai mult decât ceea ce i se dă aici de făcut, într-un personaj abia conturat.
În schimb, cei care fac toţi banii sunt interpreţii copii. Puţinele şi discretele lor falseturi de intonaţie se revendică strict din insuficienţa muncii cu ei ca actori - în schimb, s-a reuşit un casting apt să identifice talente veritabile. Mai mult chiar şi decât fraţii Iancu, din "Ho Ho Ho" şi "Naşa", micuţa Patricia Poslusnic, cu Ema a ei, e de-a dreptul incredibilă: frumoasă, fermecătoare, dezinvoltă, nuanţată şi, după toate semnele, de o inteligenţă precoce. Pân-aici, toate bune - e o binecuvântare să avem o asemenea actriţă-copil, şi sper să fie folosită cât mai bine şi de-acum încolo (dar, evident, cu mare grijă să nu se ajungă la exploatare, la ieftinire, la strivirea copilăriei, la sufocarea uriaşului ei talent - cum, din păcate, s-a-ntâmplat de-atâtea ori, şi la noi, şi pe alte meridiane). Problema e că nu numai Patricia, dar şi Ema e perfectă: nu are nici un cusur, nici o slăbiciune, nici o limită copilărească - e pur şi simplu un personaj prea inteligent, prea curat sufleteşte, prea lucid, descurcăreţ şi puternic, ca să fie credibil. Iar dincolo de asta, creează şi un contrast dezavantajos cu ansamblul discutabil al filmului în care joacă - şi nu numai atât: chiar şi dacă era eroina unei capodopere, rigorile structurale ar fi impus să aibă şi câteva puncte slabe, atât pentru personajul să fie cu adevărat viu şi uman, cât şi ca acţiunea să meargă mai departe. O persoană perfectă nu face decât să se transpună într-un personaj imperfect - iar filmul unde apare îşi pierde şansa de a deveni o capodoperă.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
18 noiembrie, 2012, 08:30-10:29
Bucureşti, România
