Părerea criticului
Un detaliu bizar la Hope este că acest film cu monştri a concurat alături de Fjord pentru Palme d'Or. Festivalul de la Cannes se ţine de obicei departe de filmele de gen, preferând dramele complexe şi nu blockbusterele unde monştrii distrug totul în calea lor, dar iată că Hope a fost o rară excepţie. Promovat drept "cel mai scump film coreean din toate timpurile" (şi nu e deloc greu să-ţi dai seama de ce), filmul uimeşte cu secvenţele de acţiune, dar şi cu decizii narative dubioase gata să lase spectatorul perplex sau chiar nemulţumit.
Totul începe când şeful micii secţii de poliţie dintr-un sat coreean este chemat pe un drum lăturalnic blocat de cadavrul unui bivol. Rănile neaşteptat de adânci de pe coastele animalului dau de bănuit că ar fi vorba de un tigru, aşa că sectoristul se întoarce în sat după ce trimite mai mulţi vânători să încercuiască bestia în pădurile din jur. Atât primul, cât şi ceilalţi îşi vor da seama numaidecât că au de-a face cu ceva mai periculos decât zece tigri la un loc...
De obicei Hollywood-ul este sursa secvenţelor de acţiune memorabile, dar action-urile nord-americane au un concurent foarte serios şi de-a dreptul dement în Hope, care îşi ia foarte în serios sarcina de a-şi umple publicul de adrenalină. Combinaţia de suspans şi violenţă explicită, plus lungul şir de victime lăsat în urmă parcă în râs de ameninţarea despre care ar fi bine ca spectatorul să ştie cât mai puţin înainte de a intra în sala de cinema (bine ar fi fost dacă aceasta nu s-ar vedea pe unul din posterele internaţionale) transformă Hope într-o succesiune rapidă de jump scares care te fac să te chircheşti pe scaunul de cinema.
Hope chiar este "trei filme la preţ de unul" şi tare i-ar fi ajutat să fie cel mult două. Dacă vrei o trimitere la unele dintre cele mai celebre francize din istorie, Hope este o combinaţie de Alien (cu nava Nostromo reimaginată într-un sat coreean), Aliens (tradus la noi Alien 2 - Misiune de pedeapsă) şi... Predator: Badlands. Această ultimă parte scârţâie cel mai tare şi nu ar fi fost deloc necesară, mai ales după ce-i recunoşti pe Michael Fassbender (imediat) şi Alicia Vikander (mult mai greu).
Amatorii de filme şi seriale coreene vor trece uşor peste replicile răcnit-cântate şi reacţiile aproape isterice (surprinzătoare mai ales în cazul personajelor masculine): ei ştiu că aşa vorbesc şi se comportă coreenii, chiar dacă neaveniţilor li se va părea că aceste reacţii frizează parodia. Dar cel mai supărător (şi, nu după mult timp, enervant) aspect al filmului este că deşi regizorul Na Hong-jin este un expert în folosirea distanţelor ca sursă de pericol şi suspans, Hope eşuează cu totul lamentabil în utilizarea vitezei: de nenumărate ori "ameninţarea" pare că se deplasează "ca vântul şi ca gândul" şi totuşi nu reuşeşte să ajungă la victima umană care aleargă pe cal sau chiar pe jos. Astfel, viteza este tratată cel mult ca o convenţie-pretext, iar acumularea de astfel de momente (filmul are 2 ore şi 40 de minute!) devine de-a dreptul impardonabilă.
Numai cuvinte de laudă pentru actorii Hwang Jung-min, Jung Ho-yeon şi Zo In-sung, primii în rolul şefului de poliţie şi al aghiotantei sale (neaşteptat de frumoasă pentru o poliţistă rurală) şi al treilea în cel al vânătorului (cu nouă vieţi) care descoperă că "fiara" vânată este mult mai greu de ucis decât credea. Filmul are şi o secvenţă pe genericul final care detaliază soarta unui personaj cu sfârşit absurd.
Totul începe când şeful micii secţii de poliţie dintr-un sat coreean este chemat pe un drum lăturalnic blocat de cadavrul unui bivol. Rănile neaşteptat de adânci de pe coastele animalului dau de bănuit că ar fi vorba de un tigru, aşa că sectoristul se întoarce în sat după ce trimite mai mulţi vânători să încercuiască bestia în pădurile din jur. Atât primul, cât şi ceilalţi îşi vor da seama numaidecât că au de-a face cu ceva mai periculos decât zece tigri la un loc...
De obicei Hollywood-ul este sursa secvenţelor de acţiune memorabile, dar action-urile nord-americane au un concurent foarte serios şi de-a dreptul dement în Hope, care îşi ia foarte în serios sarcina de a-şi umple publicul de adrenalină. Combinaţia de suspans şi violenţă explicită, plus lungul şir de victime lăsat în urmă parcă în râs de ameninţarea despre care ar fi bine ca spectatorul să ştie cât mai puţin înainte de a intra în sala de cinema (bine ar fi fost dacă aceasta nu s-ar vedea pe unul din posterele internaţionale) transformă Hope într-o succesiune rapidă de jump scares care te fac să te chircheşti pe scaunul de cinema.
Hope chiar este "trei filme la preţ de unul" şi tare i-ar fi ajutat să fie cel mult două. Dacă vrei o trimitere la unele dintre cele mai celebre francize din istorie, Hope este o combinaţie de Alien (cu nava Nostromo reimaginată într-un sat coreean), Aliens (tradus la noi Alien 2 - Misiune de pedeapsă) şi... Predator: Badlands. Această ultimă parte scârţâie cel mai tare şi nu ar fi fost deloc necesară, mai ales după ce-i recunoşti pe Michael Fassbender (imediat) şi Alicia Vikander (mult mai greu).
Amatorii de filme şi seriale coreene vor trece uşor peste replicile răcnit-cântate şi reacţiile aproape isterice (surprinzătoare mai ales în cazul personajelor masculine): ei ştiu că aşa vorbesc şi se comportă coreenii, chiar dacă neaveniţilor li se va părea că aceste reacţii frizează parodia. Dar cel mai supărător (şi, nu după mult timp, enervant) aspect al filmului este că deşi regizorul Na Hong-jin este un expert în folosirea distanţelor ca sursă de pericol şi suspans, Hope eşuează cu totul lamentabil în utilizarea vitezei: de nenumărate ori "ameninţarea" pare că se deplasează "ca vântul şi ca gândul" şi totuşi nu reuşeşte să ajungă la victima umană care aleargă pe cal sau chiar pe jos. Astfel, viteza este tratată cel mult ca o convenţie-pretext, iar acumularea de astfel de momente (filmul are 2 ore şi 40 de minute!) devine de-a dreptul impardonabilă.
Numai cuvinte de laudă pentru actorii Hwang Jung-min, Jung Ho-yeon şi Zo In-sung, primii în rolul şefului de poliţie şi al aghiotantei sale (neaşteptat de frumoasă pentru o poliţistă rurală) şi al treilea în cel al vânătorului (cu nouă vieţi) care descoperă că "fiara" vânată este mult mai greu de ucis decât credea. Filmul are şi o secvenţă pe genericul final care detaliază soarta unui personaj cu sfârşit absurd.
