Părerea criticului
De cand Bruce Willis a salvat Pamantul sacrificandu-se pentru El in „Armageddon”, parca nu l-am mai vazut atat de suparat si de plans.
Pe vremea „Die Hard”-urilor, Bruce era un dur care caftea tare si atat; acum, dupa aproape douajdeani, a devenit ex-durul-trebuie-sa-redevina-dur. Cu lacrimi in ochi.
De pilda in „Ostaticul”, un film de actiune dum-dum facut de un francez cu nume simpaticut: Florent Siri. Musiu Florent isi incepe filmul cu obisnuitul prolog psiho-logic, din care aflam ca Jeff Talley (Bruce W cu plete & barba), negociator-sef al politiei, a dat-o-n bara incercand sa negocieze cu un psihopat care tinea ostatici o Mama & un Copil: psihopatul i-a omorat si-apoi si-a zburat creierii, iar Talley a ramas cu o trauma babana. Trec anii, si iata-l in chip de sef de post, ras in cap (probabil ca pedeapsa, sau cu parul cazut de la trauma) & pus in fata unei noi „situatii” in care (sar peste de ce & cum) trebuie sa negocieze cu trei tineri descreierati care tin ostatici un Tata & doi copii…
Prima intrebare ar fi de ce se cheama “Ostaticul”, cata vreme sunt mai multi? A doua - de ce dracu’ au ales doua fatuci atat de urate sa le joace pe pustoaice (fata din casa & fiica lui Willis)? Fata din casa arata ca o copie-in-pregatire a fiicei lui Ozzy Osborne, ailalta - ca o sosie sadea.
Prima ii cade cu tronc celui mai rau dintre sechestrasi – logic, e psihopat; a doua nu cade cu tronc nimanui, ca e-o antipatica: i se pune calus in gura si e legata fedeles – adica, exista dreptate la Hollywood!
Filmul se tot complica pe parcurs, pe principiul ca, daca tot nu putem scapa de clisee, macar sa le ridicam la cub. Din thriller devine horror, din uscat devine incendiar, iar la final se face scrum. Cu lacrimi. Iar muzica lui Alexandre Desplat pune note pe foc.
Pe vremea „Die Hard”-urilor, Bruce era un dur care caftea tare si atat; acum, dupa aproape douajdeani, a devenit ex-durul-trebuie-sa-redevina-dur. Cu lacrimi in ochi.
De pilda in „Ostaticul”, un film de actiune dum-dum facut de un francez cu nume simpaticut: Florent Siri. Musiu Florent isi incepe filmul cu obisnuitul prolog psiho-logic, din care aflam ca Jeff Talley (Bruce W cu plete & barba), negociator-sef al politiei, a dat-o-n bara incercand sa negocieze cu un psihopat care tinea ostatici o Mama & un Copil: psihopatul i-a omorat si-apoi si-a zburat creierii, iar Talley a ramas cu o trauma babana. Trec anii, si iata-l in chip de sef de post, ras in cap (probabil ca pedeapsa, sau cu parul cazut de la trauma) & pus in fata unei noi „situatii” in care (sar peste de ce & cum) trebuie sa negocieze cu trei tineri descreierati care tin ostatici un Tata & doi copii…
Prima intrebare ar fi de ce se cheama “Ostaticul”, cata vreme sunt mai multi? A doua - de ce dracu’ au ales doua fatuci atat de urate sa le joace pe pustoaice (fata din casa & fiica lui Willis)? Fata din casa arata ca o copie-in-pregatire a fiicei lui Ozzy Osborne, ailalta - ca o sosie sadea.
Prima ii cade cu tronc celui mai rau dintre sechestrasi – logic, e psihopat; a doua nu cade cu tronc nimanui, ca e-o antipatica: i se pune calus in gura si e legata fedeles – adica, exista dreptate la Hollywood!
Filmul se tot complica pe parcurs, pe principiul ca, daca tot nu putem scapa de clisee, macar sa le ridicam la cub. Din thriller devine horror, din uscat devine incendiar, iar la final se face scrum. Cu lacrimi. Iar muzica lui Alexandre Desplat pune note pe foc.
