Höstsonaten (1978)

Subiect greu si reusita foarte bună!
Subscriu: nu e cel mai reusit film al lui Bergman, insa nu i se pot contesta meritele unei creatii in care psihologismul este adus la nivel de artă. Sunt extrem de rare filmele ce ataca acest subiect si care pun cinefilul pe orbita unor relații atat de marcante, ca cea dintre o mamă cu un ego exacerbat si o fiica strivita de gravitatia impusa de parinte.
Mi-e greu sa-i gasesc vreo hibă, pe alocuri, unele secvențe frizand de-a dreptul perfectiunea: vezi monologul fiicei, dupa sosirea mamei; inceputul ori finalul...
Inconfundabilul stil Bergman!

Nu e cel mai bun film al lui Bergman , dar cele doua actrite au o interpretare magnifica.Te invadeaza tristetea, nu e pentru depresivi.

Nu este chiar filmul meu preferat din repertoriul lui Bergman, dar merită cu siguranţă urmărit pentru portretele psihologice ale personajelor şi intriga subtilă în care cineastul suedez a fost maestru, ca şi interpretarea absolut remarcabilă a actorilor, care s-au achitat de sarcini foarte grele în această dramă. Bergman creează şi aici, ca şi în alte filme ale sale, tensiune din orice - dintr-un gest, dintr-un cuvânt, dintr-o amintire, care vor sta la baza unor conflicte şi situaţii ulterioare. Personajele trec de la exuberanţă la tristeţe în câteva momente, ceea ce le conferă o nuanţă aparte. Abisurile sufletului sunt abordate de cineastul suedez printr-o punere în scenă ce cuprinde doar câteva personaje - o mamă şi fiica ei, soţul acesteia şi cealaltă fiică, suferindă psihic. Destul însă pentru a crea o poveste complexă, iar scena interpretării de la pian, ca şi scurtul dialog filosofic ce are loc puţin mai târziu sunt de referinţă pentru această peliculă. PS: Nu vă lăsaţi induşi în eroare de o anumită superficialitate cam pe la jumătatea filmului, finalul va fi la fel de dramatic şi de sfâşietor ca majoritatea celor alese de Bergman.

In familia din care fac parte personajele prezentate in film, lipsa dragostei parintesti este o tara ereditara. Suprapusa cu incapacitatea de a comunica deschis intre ei si a-si transmite nemultumirile, relatia parinte-copii nu poate fi decat traumatizanta pentru cei din urma. Imi amintesc replica celebra cu care Brancusi a refuzat propunerea lui Rodin de a lucra pentru el: “La umbra marilor stejari nu creste nimic”; fiicei aparent normale (in fond mutilata sufleteste) i-a fost imposibil sa isi dezvolte personalitatea in umbra artistei consacrate, femeii puternice si fiintei egocentrice care era mama ei. Cealalta fiica, grav bolnava, iese din discutie, marea dorinta a celei care i-a dat viata fiind sa o vada moarta cat mai repede. Singura solutie pentru a se elibera din propriile inchisori in care le-a introdus aceasta situatie a fost deschiderea cutiei Pandorei, din care au iesit (rostindu-se) toate suferintele si frustrarile acumulate in timp. A ramas doar dorinta de afectiune, pe care au indraznit sa o recunoasca atat mama, cat si fiica in final...

un film exceptional pt cunoscatorii genului!
merita vazut!

familia Bergman impreuna cu Liv Ullmann ne incanta cu o drama ce are conotatii filozofice. un film foarte bun pentru cunoscatorii genului.