Părerea criticului
După ce în 2022 lansa unul dintre cele mai iubite filme moldoveneşti, Carbon, anul trecut Ion Borș s-a aliat cu regizorul debutant Ruslan Moroșan pentru Hotarul, o comedie cu acţiune plasată într-un sătuc moldovenesc, dar care s-ar putea petrece în orice ţară din lume. Şi, păstrând proporţiile, aşa cum sfada dintre doi vecini le poate contamina şi moştenitorii, Hotarul poate face trimiteri la conflicte ce otrăvesc pacea pe glob, precum cel dintre Israel şi Palestina.
Totul începe cu aniversarea de 80 de ani a lui moş Nicolae, la praznic fiind prezenţi fiul său, Petru (Ion Grosu), nora Lena (Lilia Cazacu), şi vecinii Andrii (Andrei Locoman) şi Maria (Natalia Bernaz). Nu doar acest moment de sărbătoare ar trebui să-i apropie pe meseni, ci şi faptul că fiul unui cuplu şi fiica celuilalt urmează să se căsătorească. Doar că este nevoie de un singur comentariu acid pentru ca toată lumea de la masă să-şi amintească de cearta din trecut dintre moş Nicolae şi vecinul său, moş Gheorghe (Igor Caras, unul dintre cei mai apreciaţi actori din Moldova), tatăl lui Andrii, ceartă care a dus la construirea unui zid impresionant ("zici c-au năvălit turcii") între cele două curţi şi la o râcă nerezolvată nici azi.
Construit ca un Romeo şi Julieta din perspectiva generaţiilor mai vârstnice, Hotarul aduce multă culoare locală cu păhărele de "ţuiculiţă" şi butelci de vin de casă, cu prispe însorite şi uliţe prăfuite, zilieri la cărat de pepeni şi bătrâni cu pălărie pe cap şi vestă chiar şi când soarele dogoreşte afară. Dar cei doi regizori sunt mai puţin interesaţi să construiască o imagine pitorească a satului moldovean (deşi filmul face şi asta) şi mai preocupaţi de conflictul tot mai absurd dintre doi vecini de vârsta a doua învrăjbiţi de sfada dintre taţii lor şi gata să transfere animozităţile copiilor care, de altfel, se iubesc.
Vorbit într-un neaş grai moldovenesc şi cu replici în rafală pline de regionalisme (nu degeaba filmul este proiectat în cinematografe cu subtitrare), Hotarul amuză şi întristează în egală măsură, una pentru că vezi ce le mai trăsneşte prin cap personajelor şi a doua pentru că nu se poate să nu ai în imediata apropiere sau să nu fi auzit de vecini sau fraţi a căror ceartă să fi pornit din mai nimic şi să fi ajuns, din orgoliu, prostie sau lipsă de maturitate, la proporţii groteşti. Sau, dacă nu vecini sau fraţi, doi foşti soţi în stare să se judece şi pentru un fir de aţă sau să-şi folosească cu meschinărie odraslele ca muniţie într-un război la fel de toxic atât pentru unul, cât şi pentru celălalt, dar mai ales pentru generaţia următoare.
Dacă în 2025 vedeam pe ecrane Vecina, film ajuns pe locul cinci în topul anual (382.000 de spectatori), dar care se ridică arareori deasupra genului ce l-a făcut celebru pe Mircea Bravo, gag-ul de YouTube, iată că avem parte de un răspuns mai aşezat (şi repede tot mai "dezaşezat") de peste Prut.
Marele merit al acestui film nu sunt neapărat glumele, ci punerea faţă în faţă a două perspective diferite asupra vieţii: dacă Petru şi Andrii sunt gata să sară la bătaie în orice secundă, Lena şi Maria fac tot ce le stă în putinţă să-i tempereze şi să se ajute reciproc, conştiente că mariajul copiilor va aduce laolaltă cele două familii la fiecare botez, aniversare, Paşte sau Crăciun. În Hotarul, pornirea bărbatului este ceea ce în cărţile de război se cheamă "scorched earth" ("pământ pustiit"), adică otrăvitul fântânilor şi arderea de recolte în calea adversarului pentru a-l înfometa, în timp ce femeile excelează la diplomaţie. Când deasupra celor două familii planează conflictul celor doi "moşi" care nu şi-au mai vorbit de decenii deşi stau poartă în poartă, care să fie calea cea mai constructivă către o pace perenă?
Totul începe cu aniversarea de 80 de ani a lui moş Nicolae, la praznic fiind prezenţi fiul său, Petru (Ion Grosu), nora Lena (Lilia Cazacu), şi vecinii Andrii (Andrei Locoman) şi Maria (Natalia Bernaz). Nu doar acest moment de sărbătoare ar trebui să-i apropie pe meseni, ci şi faptul că fiul unui cuplu şi fiica celuilalt urmează să se căsătorească. Doar că este nevoie de un singur comentariu acid pentru ca toată lumea de la masă să-şi amintească de cearta din trecut dintre moş Nicolae şi vecinul său, moş Gheorghe (Igor Caras, unul dintre cei mai apreciaţi actori din Moldova), tatăl lui Andrii, ceartă care a dus la construirea unui zid impresionant ("zici c-au năvălit turcii") între cele două curţi şi la o râcă nerezolvată nici azi.
Construit ca un Romeo şi Julieta din perspectiva generaţiilor mai vârstnice, Hotarul aduce multă culoare locală cu păhărele de "ţuiculiţă" şi butelci de vin de casă, cu prispe însorite şi uliţe prăfuite, zilieri la cărat de pepeni şi bătrâni cu pălărie pe cap şi vestă chiar şi când soarele dogoreşte afară. Dar cei doi regizori sunt mai puţin interesaţi să construiască o imagine pitorească a satului moldovean (deşi filmul face şi asta) şi mai preocupaţi de conflictul tot mai absurd dintre doi vecini de vârsta a doua învrăjbiţi de sfada dintre taţii lor şi gata să transfere animozităţile copiilor care, de altfel, se iubesc.
Vorbit într-un neaş grai moldovenesc şi cu replici în rafală pline de regionalisme (nu degeaba filmul este proiectat în cinematografe cu subtitrare), Hotarul amuză şi întristează în egală măsură, una pentru că vezi ce le mai trăsneşte prin cap personajelor şi a doua pentru că nu se poate să nu ai în imediata apropiere sau să nu fi auzit de vecini sau fraţi a căror ceartă să fi pornit din mai nimic şi să fi ajuns, din orgoliu, prostie sau lipsă de maturitate, la proporţii groteşti. Sau, dacă nu vecini sau fraţi, doi foşti soţi în stare să se judece şi pentru un fir de aţă sau să-şi folosească cu meschinărie odraslele ca muniţie într-un război la fel de toxic atât pentru unul, cât şi pentru celălalt, dar mai ales pentru generaţia următoare.
Dacă în 2025 vedeam pe ecrane Vecina, film ajuns pe locul cinci în topul anual (382.000 de spectatori), dar care se ridică arareori deasupra genului ce l-a făcut celebru pe Mircea Bravo, gag-ul de YouTube, iată că avem parte de un răspuns mai aşezat (şi repede tot mai "dezaşezat") de peste Prut.
Marele merit al acestui film nu sunt neapărat glumele, ci punerea faţă în faţă a două perspective diferite asupra vieţii: dacă Petru şi Andrii sunt gata să sară la bătaie în orice secundă, Lena şi Maria fac tot ce le stă în putinţă să-i tempereze şi să se ajute reciproc, conştiente că mariajul copiilor va aduce laolaltă cele două familii la fiecare botez, aniversare, Paşte sau Crăciun. În Hotarul, pornirea bărbatului este ceea ce în cărţile de război se cheamă "scorched earth" ("pământ pustiit"), adică otrăvitul fântânilor şi arderea de recolte în calea adversarului pentru a-l înfometa, în timp ce femeile excelează la diplomaţie. Când deasupra celor două familii planează conflictul celor doi "moşi" care nu şi-au mai vorbit de decenii deşi stau poartă în poartă, care să fie calea cea mai constructivă către o pace perenă?
