Părerea criticului
Anul trecut, HBO-ul ne-a luat prin surprindere cu o miniserie complet atipică, un soi de tutorial al vieții deghizat într-un documentar jurnal de un umor câștigător în fața oricărui alt gâdilici de comedie nouă de pe platformele de streaming. În cele șase episoade a câte o jumătate de oră, documentaristul John Wilson filmează savoarea scurt-circuitelor metropolitane ale newyorkezilor în timp ce reflectă asupra propriilor anxietăți ca pretext didactic de dezvoltare personală.
În primele lui scurt-metraje postate în online acum câțiva ani, John ne arată cum să trăim cu regrete sau cum să rămânem celibatari. Niște ani mai târziu, în interviurile de promovare ale miniseriei, el vorbește despre formarea lui ca voyeur profesionist evocând perioada în care a lucrat pentru un detectiv particular, când trebuia să parcurgă ore întregi de potențial material incriminator, ceea ce l-a atras de farmecul unui cinema direct, observațional.
Un intelectual timid, ca un Woody Allen dacă ar fi făcut filme jurnal și ar fi stat mereu în spatele camerei, păstrându-și totuși umorul magnetizant, John e ghidul ideal al New York-ului. Un ghid nevăzut, cu o cameră pe umăr, care se află mereu la locul și la timpul potrivit încât să surprindă absurditățile cotidiene ale orașului despre care putem înțelege de ce se zice că nu doarme niciodată. Mai departe, prin comentariile lui de narator nesigur și bâlbâit care însoțesc aceste imagini (și-așa hilare fără sonor), John ne învață cum să facem conversație, cum să ne îmbunătățim memoria, cum să împărțim corect o notă de plată sau alte probleme de care el declară că se lovește zi de zi. Însă pe măsură ce John intră în vorbă cu diverși inși, încercăm să înțelegem cum a ajuns episodul despre cum să ne îmbunătățim memoria la convenția unui soi de cult al așa-zisului efect Mandela, unde membrii săi își explică pierderile de memorie ca o împletitură între realități paralele.
O asemenea formulă hibridă de docu-jurnal, deghizată în tutorial și adresată publicului TV ne invită să chestionăm autenticitatea imaginilor și să ne întrebăm cât e documentar și cât e ficțiune. La o primă vedere, e greu să îl credem pe John că a pornit camera de filmat exact în momentul în care doi paramedici care scot targa cu bolnavul din bloc o și scapă pe jos, ca apoi să o ridice nonșalant și să își continue lejer drumul până la ambulanță. Însă New York-ul e un conglomerat de incidente atât de comune și de pestrițe încât nu e nevoie decât de un curios ca John, urmat de o echipă restrânsă a HBO-ului, care să obțină ulterior acordul celor filmați sau intervievați, în virtutea bunei relații a newyorkezului cu aparatul de filmat.
Așadar, John devine cu ușurință prietenul unor astfel de indivizi, precum un spectator de la un meci de wrestling, pe care atunci când îl întreabă cu ce se ocupă, află că vânează pedofili pe internet dându-se drept adolescent. Sau un activist anti-circumcizie care îl invită pe John la el acasă, se dezbracă și îi face fără jenă o demonstrație a invenției lui în acțiune, ceva ce aduce a un aparat de tortură și care ar trebui să îi crească la loc prepuțul dacă îl folosește în mod regulat.
În timp ce John caută metoda ideală de a împărți corect nota de plată la restaurant, atenția îi e distrasă de magazinul de echipament pentru arbitri de peste drum. Înăuntru, întreabă un client cum procedează el cu nota de plată, bănuind în răspunsul arbitrului o posibilă lecție despre corectitudine. Mai târziu, la masa festivă organizată de asociația arbitrilor newyorkezi, unde John e invitat să participe, acesta îi observă pe arbitrii nemulțumiți care iau acasă cât apucă din mâncarea de la bufet iar apoi acuză un blat vizavi de câștigătorul tombolei, un arbitru și-așa bogat, pe care îl huiduie că se întoarce acasă cu un televizor imens și ei nu.
Atunci când căutăm expresia problemelor noastre în alții și aflăm că ale lor sunt, de fapt, mai grave, începem să luptăm cu dificultatea unei concluzii eliberatoare. Dacă lupta lui John e mediată de o cameră de filmat, lupta noastră mai are loc, din când în când, prin intermediul unui ecran, fie el al unui cinema sau al unui home cinema. Ultimul episod al miniseriei, intitulat „Cum să gătești risotto-ul perfect”, e filmat la începutul anului trecut, când orașul care nu doarme niciodată se pregătește încet-încet de culcare.
How to with John Wilson, 2020 (John Wilson: Cum facem?)
Disponibil pe platforma HBO GO
În primele lui scurt-metraje postate în online acum câțiva ani, John ne arată cum să trăim cu regrete sau cum să rămânem celibatari. Niște ani mai târziu, în interviurile de promovare ale miniseriei, el vorbește despre formarea lui ca voyeur profesionist evocând perioada în care a lucrat pentru un detectiv particular, când trebuia să parcurgă ore întregi de potențial material incriminator, ceea ce l-a atras de farmecul unui cinema direct, observațional.
Un intelectual timid, ca un Woody Allen dacă ar fi făcut filme jurnal și ar fi stat mereu în spatele camerei, păstrându-și totuși umorul magnetizant, John e ghidul ideal al New York-ului. Un ghid nevăzut, cu o cameră pe umăr, care se află mereu la locul și la timpul potrivit încât să surprindă absurditățile cotidiene ale orașului despre care putem înțelege de ce se zice că nu doarme niciodată. Mai departe, prin comentariile lui de narator nesigur și bâlbâit care însoțesc aceste imagini (și-așa hilare fără sonor), John ne învață cum să facem conversație, cum să ne îmbunătățim memoria, cum să împărțim corect o notă de plată sau alte probleme de care el declară că se lovește zi de zi. Însă pe măsură ce John intră în vorbă cu diverși inși, încercăm să înțelegem cum a ajuns episodul despre cum să ne îmbunătățim memoria la convenția unui soi de cult al așa-zisului efect Mandela, unde membrii săi își explică pierderile de memorie ca o împletitură între realități paralele.
O asemenea formulă hibridă de docu-jurnal, deghizată în tutorial și adresată publicului TV ne invită să chestionăm autenticitatea imaginilor și să ne întrebăm cât e documentar și cât e ficțiune. La o primă vedere, e greu să îl credem pe John că a pornit camera de filmat exact în momentul în care doi paramedici care scot targa cu bolnavul din bloc o și scapă pe jos, ca apoi să o ridice nonșalant și să își continue lejer drumul până la ambulanță. Însă New York-ul e un conglomerat de incidente atât de comune și de pestrițe încât nu e nevoie decât de un curios ca John, urmat de o echipă restrânsă a HBO-ului, care să obțină ulterior acordul celor filmați sau intervievați, în virtutea bunei relații a newyorkezului cu aparatul de filmat.
Așadar, John devine cu ușurință prietenul unor astfel de indivizi, precum un spectator de la un meci de wrestling, pe care atunci când îl întreabă cu ce se ocupă, află că vânează pedofili pe internet dându-se drept adolescent. Sau un activist anti-circumcizie care îl invită pe John la el acasă, se dezbracă și îi face fără jenă o demonstrație a invenției lui în acțiune, ceva ce aduce a un aparat de tortură și care ar trebui să îi crească la loc prepuțul dacă îl folosește în mod regulat.
În timp ce John caută metoda ideală de a împărți corect nota de plată la restaurant, atenția îi e distrasă de magazinul de echipament pentru arbitri de peste drum. Înăuntru, întreabă un client cum procedează el cu nota de plată, bănuind în răspunsul arbitrului o posibilă lecție despre corectitudine. Mai târziu, la masa festivă organizată de asociația arbitrilor newyorkezi, unde John e invitat să participe, acesta îi observă pe arbitrii nemulțumiți care iau acasă cât apucă din mâncarea de la bufet iar apoi acuză un blat vizavi de câștigătorul tombolei, un arbitru și-așa bogat, pe care îl huiduie că se întoarce acasă cu un televizor imens și ei nu.
Atunci când căutăm expresia problemelor noastre în alții și aflăm că ale lor sunt, de fapt, mai grave, începem să luptăm cu dificultatea unei concluzii eliberatoare. Dacă lupta lui John e mediată de o cameră de filmat, lupta noastră mai are loc, din când în când, prin intermediul unui ecran, fie el al unui cinema sau al unui home cinema. Ultimul episod al miniseriei, intitulat „Cum să gătești risotto-ul perfect”, e filmat la începutul anului trecut, când orașul care nu doarme niciodată se pregătește încet-încet de culcare.
How to with John Wilson, 2020 (John Wilson: Cum facem?)
Disponibil pe platforma HBO GO
