Părerea criticului
Hulk era o bruta verde. Regizorul Ang Lee l-a luat sub aripa lui si a cautat sa-l inzestreze cu spirit si subtilitate. Experienta a fost interesanta, dar Hulk a ramas o bruta verde.
Ang Lee e un regizor minunat. Mintea lui e atat de exuberanta si deschisa, lucratura lui e atat de solida si – totusi – delicata, proiectele lui au imbratisat atatea genuri si culturi diferite (a semnat Ratiune si simtire, dar si Tigru si dragon), incat eu nu m-as fi mirat prea tare daca ar fi reusit sa scoata o capodopera dintr-o banda desenata despre un capcaun verde care, atunci cand e suparat, smulge cu dintii capul unei rachete, de parca ar fi capacul unei sticle de bere. Din pacate, n-a fost sa fie.
Prima parte din Hulk Uriasul – plina de tot felul de tensiuni si stari apasatoare – ii va lasa perplecsi pe copiii veniti sa-si consume verzitura preferata; iar in partea a doua, oamenii mari vor ofta dupa profunzimea sufleteasca a lui King Kong. Dar e o placere sa-l vezi pe Ang Lee imbucatatind ecranul si aranjandu-si imaginile ca intr-o pagina de banda desenata. Spectacolul incaierarii lui Hulk cu niste caini mutanti, sub o luna plina, are o anumita fascinatie primordiala, iar imaginile in care el sare, ca o broasca gigantica, din stanca in stanca, au o anumita euforie (desi nu se compara cu zborurile libere din Tigru si dragon); si Lee incearca tot timpul sa combine satisfactiile de soiul asta cu placeri mai fine.
Dar hai s-o spunem pe sleau: e adevarat ca Hulk sufera, ca a fost nenorocit de tatal sau (Nick Nolte, care arboreaza un look de balamuc si isi transforma fiecare replica intr-un marait) si ca e verde de cand se stie – adica de dinainte ca ecologia sa fie la moda –, dar e un bolovan, fara macar o fractiune din misterul si din demnitatea lui Batman.
Ang Lee e un regizor minunat. Mintea lui e atat de exuberanta si deschisa, lucratura lui e atat de solida si – totusi – delicata, proiectele lui au imbratisat atatea genuri si culturi diferite (a semnat Ratiune si simtire, dar si Tigru si dragon), incat eu nu m-as fi mirat prea tare daca ar fi reusit sa scoata o capodopera dintr-o banda desenata despre un capcaun verde care, atunci cand e suparat, smulge cu dintii capul unei rachete, de parca ar fi capacul unei sticle de bere. Din pacate, n-a fost sa fie.
Prima parte din Hulk Uriasul – plina de tot felul de tensiuni si stari apasatoare – ii va lasa perplecsi pe copiii veniti sa-si consume verzitura preferata; iar in partea a doua, oamenii mari vor ofta dupa profunzimea sufleteasca a lui King Kong. Dar e o placere sa-l vezi pe Ang Lee imbucatatind ecranul si aranjandu-si imaginile ca intr-o pagina de banda desenata. Spectacolul incaierarii lui Hulk cu niste caini mutanti, sub o luna plina, are o anumita fascinatie primordiala, iar imaginile in care el sare, ca o broasca gigantica, din stanca in stanca, au o anumita euforie (desi nu se compara cu zborurile libere din Tigru si dragon); si Lee incearca tot timpul sa combine satisfactiile de soiul asta cu placeri mai fine.
Dar hai s-o spunem pe sleau: e adevarat ca Hulk sufera, ca a fost nenorocit de tatal sau (Nick Nolte, care arboreaza un look de balamuc si isi transforma fiecare replica intr-un marait) si ca e verde de cand se stie – adica de dinainte ca ecologia sa fie la moda –, dar e un bolovan, fara macar o fractiune din misterul si din demnitatea lui Batman.
