Părerea criticului
Nu am mai plâns de mult la un film cum am plâns la Iertarea, în regia lui Nicolae Mărgineanu. Din fericire, eram singură în sala de cinema. Și din păcate, eram singură în sala de cinema. Nu înțeleg cum o dramă plasată în perioada comunistă, dar totuși cu o poveste universal valabilă, nu a reușit să intre în circuitul de distribuție al marilor lanțuri de cinematografe. Pentru că e o producție ce merită văzută de un public cât mai numeros, în special de spectatorii cărora le-a plăcut filmul său anterior, Cardinalul (2016), pentru că cele două sunt foarte asemănătoare în ce privește tema, personajele și viziunea artistică.
Valeriu Tănase (Toma Cuzin), fost gardian la pușcărie în vremea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, începe subit să se confrunte cu probleme de somn. Soția sa, Adriana (Ela Ionescu), încearcă să îl calmeze fără prea mult succes, pentru că piatra de pe sufletul lui nu are legătură cu fiica lor însărcinată (Anastasia Dade) sau cu ginerele șomer (Rareș Stoica) care îi seacă de bani. Rădăcinile insomniilor lui au prins contur cu douăzeci de ani în urmă, pe vremea când l-a bătut și schilodit pe preotul Anton (Radu Botar), un presupus „trădător de țară”. Raționamentul era simplu: popii, doctorii și profesorii interacționează cu atât de mulți oameni că e imposibil să nu dețină informații despre reacționari - cu toate că Anton, aflăm ulterior, trăia într-un sat cu doar trei familii.
Deși protagonistul își justifică în diferite rânduri că a executat ordine și a lucrat în slujba progresului tehnologic, emoțiile devin încetul cu încetul mai puternice decât raționalizarea și, astfel, mai greu de ignorat. Valeriu realizează că singura modalitate de a-și găsi liniștea e să se afle față în față cu părintele Anton. Atunci când ajunge să deranjeze și să fie filat de același aparat de stat pentru care lucra în trecut, începe să înțeleagă greșeala imensă pe care a comis-o în numele legii. Munca odioasă prestată de acesta pentru Partid devine egală cu 0 la primul pas greșit, chiar dacă în aparență căutările lui nu fac rău nimănui, iar călăul este atât de aproape de a afla ce înseamnă să fii victimă.
Chiar dacă se simte că a existat un buget mic, imaginea dramei reflectă o estetică proprie atent creionată: multe cadre filmate în unghi olandez ce sporesc anxietatea, prim-planuri și gros-planuri pentru a accentua sentimentul de sufocare și o cromatică gri-sepia specifică vremii, dar și stării de spirit a protagonistului. Prezentul este alternat cu trecutul prin flashback-uri creând paralele între cele două timpuri: dacă înainte el închidea ușa celulei, acum el ajunge închis de către altcineva, atât literal cât și metaforic; dacă în trecut el bătea persoanele vulnerabile, acum el le ajută. Actorii talentați reprezintă, de asemenea, un atu al filmului: menționez în special scurta, dar intensa interpretare a Ofeliei Popii în rolul dr. Măgureanu.
Prin inserarea unui fragment de știri despre vizita lui Ceaușescu în Coreea de Nord, acțiunea din prezent este subtil plasată temporal în 1971, când dictatorul încă nu începuse să aplice cultul personalității și controlul total. La momentul respectiv, majoritatea populației - și în special foștii securiști - își permitea să trăiască relativ decent. Dar liniștea sufletească nu ține de confortul material. Uneori, pentru a ne putea ierta pe noi înșine, trebuie să fim iertați mai întâi de cei cărora le-am greșit și de Dumnezeu. Chiar dacă greșeala noastră nu mai poate fi reparată, prin asumare, remușcare și căință se vor vindeca, măcar sufletește, cei implicați.
Valeriu Tănase (Toma Cuzin), fost gardian la pușcărie în vremea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, începe subit să se confrunte cu probleme de somn. Soția sa, Adriana (Ela Ionescu), încearcă să îl calmeze fără prea mult succes, pentru că piatra de pe sufletul lui nu are legătură cu fiica lor însărcinată (Anastasia Dade) sau cu ginerele șomer (Rareș Stoica) care îi seacă de bani. Rădăcinile insomniilor lui au prins contur cu douăzeci de ani în urmă, pe vremea când l-a bătut și schilodit pe preotul Anton (Radu Botar), un presupus „trădător de țară”. Raționamentul era simplu: popii, doctorii și profesorii interacționează cu atât de mulți oameni că e imposibil să nu dețină informații despre reacționari - cu toate că Anton, aflăm ulterior, trăia într-un sat cu doar trei familii.
Deși protagonistul își justifică în diferite rânduri că a executat ordine și a lucrat în slujba progresului tehnologic, emoțiile devin încetul cu încetul mai puternice decât raționalizarea și, astfel, mai greu de ignorat. Valeriu realizează că singura modalitate de a-și găsi liniștea e să se afle față în față cu părintele Anton. Atunci când ajunge să deranjeze și să fie filat de același aparat de stat pentru care lucra în trecut, începe să înțeleagă greșeala imensă pe care a comis-o în numele legii. Munca odioasă prestată de acesta pentru Partid devine egală cu 0 la primul pas greșit, chiar dacă în aparență căutările lui nu fac rău nimănui, iar călăul este atât de aproape de a afla ce înseamnă să fii victimă.
Chiar dacă se simte că a existat un buget mic, imaginea dramei reflectă o estetică proprie atent creionată: multe cadre filmate în unghi olandez ce sporesc anxietatea, prim-planuri și gros-planuri pentru a accentua sentimentul de sufocare și o cromatică gri-sepia specifică vremii, dar și stării de spirit a protagonistului. Prezentul este alternat cu trecutul prin flashback-uri creând paralele între cele două timpuri: dacă înainte el închidea ușa celulei, acum el ajunge închis de către altcineva, atât literal cât și metaforic; dacă în trecut el bătea persoanele vulnerabile, acum el le ajută. Actorii talentați reprezintă, de asemenea, un atu al filmului: menționez în special scurta, dar intensa interpretare a Ofeliei Popii în rolul dr. Măgureanu.
Prin inserarea unui fragment de știri despre vizita lui Ceaușescu în Coreea de Nord, acțiunea din prezent este subtil plasată temporal în 1971, când dictatorul încă nu începuse să aplice cultul personalității și controlul total. La momentul respectiv, majoritatea populației - și în special foștii securiști - își permitea să trăiască relativ decent. Dar liniștea sufletească nu ține de confortul material. Uneori, pentru a ne putea ierta pe noi înșine, trebuie să fim iertați mai întâi de cei cărora le-am greșit și de Dumnezeu. Chiar dacă greșeala noastră nu mai poate fi reparată, prin asumare, remușcare și căință se vor vindeca, măcar sufletește, cei implicați.
