If (2024)

Film mai prost nu am văzut în viața mea. Cred că nu merita nici nota1. Jalnic. Am plecat după 45 minute.

Fiecare din noi avem nevoie de prietenii imaginari la care ne gaseam drumul cand eram mici.Filmul este placut de urmarit si te duce intr-o poveste a copilariei.

primele 15 minute groaznice, am vrut sa-l opresc, dar dupa chiar mi-a placut.

Lung de 2 ore, plictisitor, nicidecum comic, personaje deloc simpatice în afară de Blue.

Nota 5 - așa și așa.

Alinarea trecătoare în amintirea unei persoane dragi care a murit, în timp ce durerea este încă palpabilă, sau bucuria emoționantă de a rememora un vis care nu a fost niciodată, dar care încă arde puternic în memorie. Rezolvarea acestei palete de emoții este înduioșătoare, dar difuză și lipsită de forță narativă. Acest film nu-și dă seama dacă ar trebui să fie unul pentru copii sau despre traumă. Persoana iubită care s-a stins din viață este mama lui Bea, iar această parte a poveștii este spusă printr-un montaj introductiv care se îndreaptă încet spre inevitabil cu mici indicii și cu neînțelegerea de către un copil mic a ceea ce se întâmplă. Multe glume mai mult sau mai puțin reușite pentru relaxarea audienței, dar niciodată despre temerile fundamentale ale lui Bea. Atunci cînd ea se îndepărtează de sine pentru a se împrieteni cu un băiat vesel (Alan Kim), ale cărui răni fizice le oglindesc pe cele psihologice ale lui Bea, ezitarea de a se apropia este un punct nevralgic pe care ea îl rezolvă în mod vizibil, dar subtil, în cîteva secunde.

Producția lui Krasinski este o metaforă a găsirii celei mai bune modalități de a trece peste durerea care vine inevitabil odată cu deschiderea inimii către lume. Nu promite niciodată că viața va fi ușoară, dar oferă speranța că bucuria prezentă poate atenua tristețea viitoare și că tristețea merită bucuria.

„Imaginary Friends” celebrează puterea imaginației și sugerează că cheia pentru a depăși momentele dificile s-ar putea să fi fost ascunsă în mintea noastră tot timpul. Scenariul are găuri și fracturi serioase, care pentru un critic de film sînt imposibil de trecut cu vederea, însă, cîteodată, este bine să încercați să suprapuneți partea suprarealistă a poveștii cu cea reală, să vă permiteți să lăsați imaginația unui copil de 12 ani să spună povestea. Sînt precum desenele care au o casă, un gard și un soare deasupra. Valoarea sentimentală este mai puternică decît un tablou pictat de Velasquez.

Mie mi-a plãcut foarte mult acest film...poate cã am şi eu "pitici pe creier"...am simțit şi câte o lacrimã care curgea uneori. Cred cã este cel mai frumos film pe care l-am vãzut la cinema anul acesta.