E un film strict pentru o anumită categorie de cinefili.
Mai trebuie să ai și o anumită dispoziție sufleteasca pentru a întra în atmosfera creată de Kurosawa.
alexhard
pe 28 Ianuarie 2024 20:10
Pt aayana.Incredibil,aici ar trebui sa postam cateva pareri sau aprecieri despre un film sau altul,dar ce vad,sa scrii un roman cu sute de cuvinte si sa descrii filmul in totalitate?De ce ai face asta?In primul rand cine citeste tot cand e enorm de mult,apoi imi taie tot cheful de a vedea filmul cand citesc aproape tot despre el.Pacat..
Andrey703
pe 17 Martie 2023 04:10
da-mi doamne putere
sa nu ajung
o janghină de birocrat
blocat in rutina,
fortat sa cultiv hemoroizi zilnic de la 8 la 16,
somnambul pana la pensie si de aici
cancer la stomac
pentru ca e relaxant sa fumezi in pauze
un pachet intreg de
marlboro rosu scurt necartonat
pe zi
si ca sistemul meu digestiv
nu a mai avut parte de
un mar, morcov, ceai verde
din toamna lui '96,
alienat de propria familie pentru ca
munca il face pe om
si devenit doar o sursa de avere (cand mai mori si tu tataie?),
fara a avea timp sa privesc macar
10 minute
cerul
si realizând greșelile alegerilor mele cand deja e prea tarziu pentru
a trăi
mihaelatb
pe 12 Martie 2023 19:13
Desi recunoaste ca a fost influentat de nuvela lui Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici, filmul lui Akira Kurosawa imbogateste scrierea marelui scriitor rus, caci viata privita prin perspectiva mortii lui Watanabe capata un sens. Nu mai este doar o existenta inutila si lasa.
Watanabe are curajul de a iesi din randul slugarnicilor ce sunt la randul lor slugarniciti de cei inferiori lor.
Practic Watanabe incepe sa traiasca atunci cand are constiinta mortii sale iminente.
Exceptionala scena comemorarii , cand fostii colegi, in aburii de sake, promit sa se trezeasca la viata inainte de a fi prea tarziu.
Sfarsitul, crud, dar real, este viata intepenita in obisnuinta.
lili22
pe 10 Mai 2019 15:28
Dintre toate filmele lui Kurosawa acesta este favoritul meu..Cel putin pentru scena de la paradtas.De neegalat.
Stephen2D
pe 20 Aprilie 2016 13:30
alex_il_fenomeno
pe 07 Februarie 2012 17:50
un film genial , in regia marelui Akira Kurosawa . desi filmul porneste de la o idee simpla , chiar banala pentru unii , in afara de personajul principal , bineinteles , regizorul reuseste sa ilustreze prin numeroase imagini o adevarata drama , dar si o schimbare brusca , pe care nimeni nu o banuia . iar pana si acele argumente pro si contra de la urma sunt geniale , oricare alt regizor trecand peste astfel de momente , dar nu si Akira , care a reusit sa arate ca oricand filmul o putea lua pe alte cai decat cele asteptate de spectatori . oricum , este un film genial , pe care oricine ar trebui sa il vada cel putin o data in viata !
frodo_b
pe 23 Iulie 2011 21:57
Cine din noi poate recunoaște că întradevăr a trăit? În încercările noastre de a răzbate în calvarul acestei lumi nici nu observăm cum viața agale trece pe lîngă noi. Apoi apar mustrări de conștiință. Dar doar apoi! Acum nu. Nu e timp de gîndit trebuie de mers înainte, fără a observa că poți lua pe scutătură, sau în genere un avion. O astfel de viață haotică pînă la un anumit moment a dus și Kanji Watanabe. Cît de straniu e alcătuit omul. Omul simte viața numai atunci cînd pe dînsul îl paște noaptea.
Rolul principal în acest film îl joacă Takashi Shimura care ca un adevărat maestru nu joacă acest rol ci îl trăiește. Dar cum îl trăiește? Aceasta-i întrebarea... Eroul său – un birocrat imparțial ce ocupă o poziție înaltă de Șef al Departamentului Relații Publice, în decursul celor 30(!) de ani de lucru nu și-a luat nici un concediu sau vre-o foaie de boală, de ți-ar părea că poți să admiri o asemenea hărnicie și devotament față de lucrul său. Însă nu... Akira Kurosawa dorește să ne indice adevăratul strat, acel de la adîncime. Astfel eroul nostru apare ca un om scîrbos ce duce o viața asemănătoare cu aceea a unei rîme de ploaie. El a trăit o viață pustie, vără vre-un sens, fără vre-un țel, fără vre-o aspirație, departe de emoții sau de căldura sufletească a celor din jur. El sa închis în sine ignorînd lumea din jur necătînd la lucrul pe care îl avea care presupunea o legătură strînsă cu poporul. Ajuns la o perioadă vîrstnică el defapt nu prea a trăit. Însă cum am mai menționat. Moartea schimbă viața, moartea schimbă totul. Așa și a fost.
Eu nu mi-aș putea închipui ce sentimente l-au copleșit pe Kanji în momentul cînd a aflat că are cancer la stomac. Posibil că lumea în ochii săi s-a întors cu capul în jos. Înțelegerea faptului că i-a rămas de trăit numai jumătate de an, l-a făcut să-și schimbe sistemul propriu de valori. Și pentru a recupera măcar ceva din timpul pierdut el își aruncă toate puterile pentru ca să facă ceva bun, pentru ca despre viața sa să nu povestească doar piatra de la căpătîi ci și faptele sale. Și într-un sfîrșit trecînd prin toate cercurile iadului birocratic ale acelor timpuri (oare s-a schimbat de atunci ceva?) el a reușit să primească dreptul de a construi acel parc pentru copii. În acel răstimp a avut de a face cu cele mai diverse cercuri conducătoare, cu mafioți, el fiind luat în rîs, amenințat, umilit. Dar totuși pînă la urmă el a reușit. El și nimeni altul. Însă iată că moartea sa i-a făcut pe alți oameni (de exemplu pe primarul orașului) să afirme că anume ei au construit acel parc și nu Watanabe. Dar poporul nu-și uită eroii. O scenă foarte memorabilă este aceea de la privechi, unde i-au fost muiate și mărunțite toate oasele.
Deci despre ce e acest film? Despre rutina de zi cu zi și indiferență? Sau poate e despre conceptul ce presupune că viața e scurtă și trebuie trăită din plin? Sau totuși e vorba despre o încercare de a-și recupera greșelile? Acest film de fapt e despre toate luate luate împreună. Faceți bine fără a cere nimic în schimb, acordați mai mult timp celor apropiați, simțiți la maxim fiecare clipă din această viață... Zîmbiți
ciobotaru
pe 18 Iunie 2011 18:02
mesajul filmului este ca trebuie sa facem ceva cu vietile noastre atat cat traim
aayana
pe 23 Martie 2010 14:48
Când ştii că mai ai de trăit câteva luni, nu-ţi mai permiţi să duci acelaşi stil de viaţă ca atunci când erai sănătos. Kanji Watanabe (actorul Takashi Shimura, protagonistul multor filme regizate de Akira Kurosawa printre care Cei şapte samurai şi Kagemusha) interpretează în Ikiru, rolul unui funcţionar care află că are cancer la stomac şi va muri.
Interesant este faptul că doctorii nu au puterea să-i spună adevărul ci vor să-l liniştească spunîndu-i că are doar o formă uşoară de ulcer.
Această veste nu numai că-l trezeşte la realitate dar îşi dă seama că din cei aproape 30 de ani de activitate ca şef la secţia de Afaceri Publice din cadrul Primăriei, nu are nicio amintire plăcută şi nicio satisfacţie majoră. Diploma de pe perete, primită pentru faptul că era un angajat model care nu a lipsit niciodată de la birou în 25 de ani, nu-l încălzeşte cu nimic.
Atunci când o familie doreşte să depună o plângere cum că un bazin de drenare este cauza pentru care copilul lor s-a îmbolnăvit, nimeni nu-i ajută. Ba pentru că problemele erau de obicei pasate de la un departament la altul, se întâmplă şi-acum la fel. Ele se întorc, ca-ntr-un cerc, tot la Watanabe, de unde porniseră şi cum lipsea de la birou (era la doctor), rămân nerezolvate.
Această pierdere de timp de care se plânge omul de rând pare a fi comparată, într-un mod ironic, cu timpul petrecut de funcţionari la birou făcînd toată ziua o muncă ce poate fi terminată într-o oră şi păzind-şi colţişorul cu sfinţenie.
Observaţiile primite încă de la începutul filmului de către regizor îi conturează un profil nu tocmai favorabil:
Ah, iată-l pe protagonist! Dar ar fi plictisitor să faceţi cunoştinţă cu el acum. De fapt, face doar să treacă timpul, fără să-şi trăiască viaţa cu adevărat. Cu alte cuvinte, nici nu poţi spune cu adevărat că e viu.
Era logic! Prin atâtea automatisme, ajunsese să ia pastile ca şi cum ar lua bomboane şi să şteargă ochelarii cu prima pagină dintr-o propunere pentru creşterea eficienţei departamentului.
Ce face rutina din om! Cauzele pentru care a ajuns acolo erau de fapt minuţiozitatea aparatului birocratic şi preocupările sale lipsite de sens pentru care era mereu atât de ocupat, aşa cum ne este dezvăluit mai departe. Adică, asta mai rămăsese din entuziasmul şi ambiţia cu care pornise la drum.
Ajuns acasă îşi dă seama că nu poate comunica această veste fiului său pentru că relaţia lor se răcise demult. În plus, băiatul se gândea mai mult la pensia pe care o va primi după moartea bătrânului (văduv de 20 de ani) că doar n-o să ia banii cu el în mormânt! Din nefericire, aceste cuvinte le aude şi îl întristează şi mai mult.
Starea prin care trece Watanabe pare a fi una de renaştere spre moarte. Este un drum al neputinţei şi totodată al căutării. Caută viaţa şi sensul pierdut al acesteia. Este furios pe sine dar îşi doreşte să trăiască tot ce nu a apucat până atunci. Tocmai această dorinţă îl ţine în continuare în viaţă. După discuţia cu un scriitor, într-un bar, îl pune pe acesta serios pe gânduri:
Îmi dau seama că ceea ce se spune despre nobleţea nenorocirii e adevărat pentru că aceasta ne învaţă adevărul. Cancerul v-a deschis ochii către propria dv. viaţă. Spiritul dv. rebel mă mişcă. Eraţi un sclav al propriei vieţi şi acum deveniţi stăpânul ei.
Cheltuie apoi cu indiferenţă bani strânşi cu zgârcenie în anii de muncă, merge cu scriitorul în locuri de distracţie şi în cazinouri, se apucă de băut. Cu toate acestea, iluzia aparentei fericiri se risipeşte destul de repede.
Îşi aduce aminte un cântec din tinereţe cu care îi înfricoşează pe cei care se distrau lângă el, atunci când începe să-l fredoneze:
Viaţa e scurtă,
Iubeşte, fată dragă,
Înainte ca bobocul stacojiu
Să pălească de pe buzele tale,
Înainte ca valurile pasiunii
Să se răcească în tine,
Pentru cei dintre voi
Care nu vor cunoaşte un mâine,
Viaţa e scurtă.
Iubeşte, fată dragă,
Înainte ca şuviţele tale negre
Să înceapă să pălească,
Înainte ca flăcările din inima ta
Să pâlpâie şi să moară,
Pentru cei pentru care
Mâine nu se va întoarce nicicând.
Mai departe, învaţă de la Toyo, o fată plină de viaţă care-şi dă demisia de la Primărie pentru că se plictisea să facă acelaşi lucru de un an de zile, bucuria lucrurilor mărunte. Ea alege să confecţioneze jucării de pluş decât să stea la birou, ştiind că măcar aşa se vor bucura copiii de ele, chiar dacă nu are cea mai mare satisfacţie de pe urma muncii sale.
Simţindu-se singur, bătrânul o vede ca pe fiica lui şi aceasta îi dă imboldul de a realiza ceva cu adevărat, chiar dacă nu mai avea mult timp la dispoziţie. De fapt, realizează că poate face multe folosind influenţa de la locul de muncă.
Deşi nu i-a fost tocmai simplu, construieşte parcul pentru copii, de care menţionase familia cu probleme de la începutul filmului. Cu toate că se loveşte de indolenţa superiorilor de la celelalte departamente, nu-mi permit să urăsc pe nimeni. Acum nu mai am genul acesta de timp, spune Watanabe, după scenele de umilinţă prin care trece ca să-i înduplece să aprobe construirea parcului.
Finalul îi lasă plini de întrebări pe toţi. Nu înţelegeau cum se poate schimba un om aşa brusc, cum poate să-i dispară indiferenţa şi să se implice în activităţi care nu-i aduc niciun fel de profit.
Kurosawa alege să ne arate mai degrabă reacţiile celorlalţi de după moartea lui Kanji Watanabe decât actul în sine, ceea ce aduce filmului o notă de emoţie tocmai pentru scenele în care este evocat cu admiraţie şi drag. Fiecare realizează că acel om, deşi bolnav, a reuşit să lupte împotriva sistemului şi să construiască mai mult decât un parc: speranţe vii şi dorinţa de a pune visele în practică. Şi cine reprezintă viitorul, pentru a se ocupa de ele, dacă nu chiar copiii?
Mai trebuie să ai și o anumită dispoziție sufleteasca pentru a întra în atmosfera creată de Kurosawa.
sa nu ajung
o janghină de birocrat
blocat in rutina,
fortat sa cultiv hemoroizi zilnic de la 8 la 16,
somnambul pana la pensie si de aici
cancer la stomac
pentru ca e relaxant sa fumezi in pauze
un pachet intreg de
marlboro rosu scurt necartonat
pe zi
si ca sistemul meu digestiv
nu a mai avut parte de
un mar, morcov, ceai verde
din toamna lui '96,
alienat de propria familie pentru ca
munca il face pe om
si devenit doar o sursa de avere (cand mai mori si tu tataie?),
fara a avea timp sa privesc macar
10 minute
cerul
si realizând greșelile alegerilor mele cand deja e prea tarziu pentru
a trăi
Watanabe are curajul de a iesi din randul slugarnicilor ce sunt la randul lor slugarniciti de cei inferiori lor.
Practic Watanabe incepe sa traiasca atunci cand are constiinta mortii sale iminente.
Exceptionala scena comemorarii , cand fostii colegi, in aburii de sake, promit sa se trezeasca la viata inainte de a fi prea tarziu.
Sfarsitul, crud, dar real, este viata intepenita in obisnuinta.
Rolul principal în acest film îl joacă Takashi Shimura care ca un adevărat maestru nu joacă acest rol ci îl trăiește. Dar cum îl trăiește? Aceasta-i întrebarea... Eroul său – un birocrat imparțial ce ocupă o poziție înaltă de Șef al Departamentului Relații Publice, în decursul celor 30(!) de ani de lucru nu și-a luat nici un concediu sau vre-o foaie de boală, de ți-ar părea că poți să admiri o asemenea hărnicie și devotament față de lucrul său. Însă nu... Akira Kurosawa dorește să ne indice adevăratul strat, acel de la adîncime. Astfel eroul nostru apare ca un om scîrbos ce duce o viața asemănătoare cu aceea a unei rîme de ploaie. El a trăit o viață pustie, vără vre-un sens, fără vre-un țel, fără vre-o aspirație, departe de emoții sau de căldura sufletească a celor din jur. El sa închis în sine ignorînd lumea din jur necătînd la lucrul pe care îl avea care presupunea o legătură strînsă cu poporul. Ajuns la o perioadă vîrstnică el defapt nu prea a trăit. Însă cum am mai menționat. Moartea schimbă viața, moartea schimbă totul. Așa și a fost.
Eu nu mi-aș putea închipui ce sentimente l-au copleșit pe Kanji în momentul cînd a aflat că are cancer la stomac. Posibil că lumea în ochii săi s-a întors cu capul în jos. Înțelegerea faptului că i-a rămas de trăit numai jumătate de an, l-a făcut să-și schimbe sistemul propriu de valori. Și pentru a recupera măcar ceva din timpul pierdut el își aruncă toate puterile pentru ca să facă ceva bun, pentru ca despre viața sa să nu povestească doar piatra de la căpătîi ci și faptele sale. Și într-un sfîrșit trecînd prin toate cercurile iadului birocratic ale acelor timpuri (oare s-a schimbat de atunci ceva?) el a reușit să primească dreptul de a construi acel parc pentru copii. În acel răstimp a avut de a face cu cele mai diverse cercuri conducătoare, cu mafioți, el fiind luat în rîs, amenințat, umilit. Dar totuși pînă la urmă el a reușit. El și nimeni altul. Însă iată că moartea sa i-a făcut pe alți oameni (de exemplu pe primarul orașului) să afirme că anume ei au construit acel parc și nu Watanabe. Dar poporul nu-și uită eroii. O scenă foarte memorabilă este aceea de la privechi, unde i-au fost muiate și mărunțite toate oasele.
Deci despre ce e acest film? Despre rutina de zi cu zi și indiferență? Sau poate e despre conceptul ce presupune că viața e scurtă și trebuie trăită din plin? Sau totuși e vorba despre o încercare de a-și recupera greșelile? Acest film de fapt e despre toate luate luate împreună. Faceți bine fără a cere nimic în schimb, acordați mai mult timp celor apropiați, simțiți la maxim fiecare clipă din această viață... Zîmbiți
Interesant este faptul că doctorii nu au puterea să-i spună adevărul ci vor să-l liniştească spunîndu-i că are doar o formă uşoară de ulcer.
Această veste nu numai că-l trezeşte la realitate dar îşi dă seama că din cei aproape 30 de ani de activitate ca şef la secţia de Afaceri Publice din cadrul Primăriei, nu are nicio amintire plăcută şi nicio satisfacţie majoră. Diploma de pe perete, primită pentru faptul că era un angajat model care nu a lipsit niciodată de la birou în 25 de ani, nu-l încălzeşte cu nimic.
Atunci când o familie doreşte să depună o plângere cum că un bazin de drenare este cauza pentru care copilul lor s-a îmbolnăvit, nimeni nu-i ajută. Ba pentru că problemele erau de obicei pasate de la un departament la altul, se întâmplă şi-acum la fel. Ele se întorc, ca-ntr-un cerc, tot la Watanabe, de unde porniseră şi cum lipsea de la birou (era la doctor), rămân nerezolvate.
Această pierdere de timp de care se plânge omul de rând pare a fi comparată, într-un mod ironic, cu timpul petrecut de funcţionari la birou făcînd toată ziua o muncă ce poate fi terminată într-o oră şi păzind-şi colţişorul cu sfinţenie.
Observaţiile primite încă de la începutul filmului de către regizor îi conturează un profil nu tocmai favorabil:
Ah, iată-l pe protagonist! Dar ar fi plictisitor să faceţi cunoştinţă cu el acum. De fapt, face doar să treacă timpul, fără să-şi trăiască viaţa cu adevărat. Cu alte cuvinte, nici nu poţi spune cu adevărat că e viu.
Era logic! Prin atâtea automatisme, ajunsese să ia pastile ca şi cum ar lua bomboane şi să şteargă ochelarii cu prima pagină dintr-o propunere pentru creşterea eficienţei departamentului.
Ce face rutina din om! Cauzele pentru care a ajuns acolo erau de fapt minuţiozitatea aparatului birocratic şi preocupările sale lipsite de sens pentru care era mereu atât de ocupat, aşa cum ne este dezvăluit mai departe. Adică, asta mai rămăsese din entuziasmul şi ambiţia cu care pornise la drum.
Ajuns acasă îşi dă seama că nu poate comunica această veste fiului său pentru că relaţia lor se răcise demult. În plus, băiatul se gândea mai mult la pensia pe care o va primi după moartea bătrânului (văduv de 20 de ani) că doar n-o să ia banii cu el în mormânt! Din nefericire, aceste cuvinte le aude şi îl întristează şi mai mult.
Starea prin care trece Watanabe pare a fi una de renaştere spre moarte. Este un drum al neputinţei şi totodată al căutării. Caută viaţa şi sensul pierdut al acesteia. Este furios pe sine dar îşi doreşte să trăiască tot ce nu a apucat până atunci. Tocmai această dorinţă îl ţine în continuare în viaţă. După discuţia cu un scriitor, într-un bar, îl pune pe acesta serios pe gânduri:
Îmi dau seama că ceea ce se spune despre nobleţea nenorocirii e adevărat pentru că aceasta ne învaţă adevărul. Cancerul v-a deschis ochii către propria dv. viaţă. Spiritul dv. rebel mă mişcă. Eraţi un sclav al propriei vieţi şi acum deveniţi stăpânul ei.
Cheltuie apoi cu indiferenţă bani strânşi cu zgârcenie în anii de muncă, merge cu scriitorul în locuri de distracţie şi în cazinouri, se apucă de băut. Cu toate acestea, iluzia aparentei fericiri se risipeşte destul de repede.
Îşi aduce aminte un cântec din tinereţe cu care îi înfricoşează pe cei care se distrau lângă el, atunci când începe să-l fredoneze:
Viaţa e scurtă,
Iubeşte, fată dragă,
Înainte ca bobocul stacojiu
Să pălească de pe buzele tale,
Înainte ca valurile pasiunii
Să se răcească în tine,
Pentru cei dintre voi
Care nu vor cunoaşte un mâine,
Viaţa e scurtă.
Iubeşte, fată dragă,
Înainte ca şuviţele tale negre
Să înceapă să pălească,
Înainte ca flăcările din inima ta
Să pâlpâie şi să moară,
Pentru cei pentru care
Mâine nu se va întoarce nicicând.
Mai departe, învaţă de la Toyo, o fată plină de viaţă care-şi dă demisia de la Primărie pentru că se plictisea să facă acelaşi lucru de un an de zile, bucuria lucrurilor mărunte. Ea alege să confecţioneze jucării de pluş decât să stea la birou, ştiind că măcar aşa se vor bucura copiii de ele, chiar dacă nu are cea mai mare satisfacţie de pe urma muncii sale.
Simţindu-se singur, bătrânul o vede ca pe fiica lui şi aceasta îi dă imboldul de a realiza ceva cu adevărat, chiar dacă nu mai avea mult timp la dispoziţie. De fapt, realizează că poate face multe folosind influenţa de la locul de muncă.
Deşi nu i-a fost tocmai simplu, construieşte parcul pentru copii, de care menţionase familia cu probleme de la începutul filmului. Cu toate că se loveşte de indolenţa superiorilor de la celelalte departamente, nu-mi permit să urăsc pe nimeni. Acum nu mai am genul acesta de timp, spune Watanabe, după scenele de umilinţă prin care trece ca să-i înduplece să aprobe construirea parcului.
Finalul îi lasă plini de întrebări pe toţi. Nu înţelegeau cum se poate schimba un om aşa brusc, cum poate să-i dispară indiferenţa şi să se implice în activităţi care nu-i aduc niciun fel de profit.
Kurosawa alege să ne arate mai degrabă reacţiile celorlalţi de după moartea lui Kanji Watanabe decât actul în sine, ceea ce aduce filmului o notă de emoţie tocmai pentru scenele în care este evocat cu admiraţie şi drag. Fiecare realizează că acel om, deşi bolnav, a reuşit să lupte împotriva sistemului şi să construiască mai mult decât un parc: speranţe vii şi dorinţa de a pune visele în practică. Şi cine reprezintă viitorul, pentru a se ocupa de ele, dacă nu chiar copiii?