Cu o poveste emotionanta care nu se poate realiza, totul filmat in decorul superb al Turciei populata de elita intelectuala , exista, dar nu e prea vizibila.
Vegetarian
pe 05 Decembrie 2015 23:25
Barbati care au avut relatie amoroasa sau de prietenie in film cu femei mult mai tinere
= Nuri Bilge Ceylan la 47 de ani este Regizor si actor prinicipal in acest film .. are o relatie cu Ebru Ceylan la 31 de ani .
Categoria 40 - 50 de ani = filme cu actori in rol principal intre 40 si 50 de ani ...
Biciclete Motociclete dezavantaje - solutii : accidentari = cazatura cu scuterul pt o femeie sa dezkilibrat in mers pe scuter ..
Acest film este reluat periodic si difuzat online la Tvr 2 . A fost in 6 decembrie 2015 .
cosmin742000
pe 25 Noiembrie 2015 17:52
Toate filmele turcesti vor primi din oficiu nota 1 de la mine
klute
pe 10 Martie 2015 12:14
Multipremiatul Iklimler (Climate), de Nuri Bilge Ceylan, este o dramă în trei acte care pune în discuție posibilitatea comunicării și a iubirii într-o lume subordonată trecerii inexorabile a timpului și, într-un final, morții. Filmul impresionează prin narațiunea simplă (complicată însă de un simbolism discret, de numeroase detalii semnificative și de imponderabile sufletești), dar și prin concretețea frustă, cînd plină de prospețime, cînd agresivă și alarmantă, a imaginilor și sunetelor ambianței: chipuri, soare, transpirație, nisip, valuri, insecte, o cireadă de vaci, temple în ruină, vînt, ploaie, ninsoare, drumuri desfundate, lătrat, bîzîit, sfîrîit, uguit, croncănit etc. Numeroasele prim-planuri, cele cîteva gros-planuri și planuri-detaliu, pe lîngă rolul lor de a surprinde cele mai fine oscilații ale stărilor sufletești, reprezintă puseuri ale unei corporalități exacerbate, precum și tentativa de a epuiza o realitate redusă, în acele momente, la vizibil, materie și percepție senzorială. Impresia creată este, nu o dată, de univers claustrofobic și concentraționar, de lume fără transcendență. Mărite de o lupă nemiloasă, detaliile (de ex. un șuvoi de păr al nimănui, mîngîiat de o mînă fără stăpîn), devin uneori aproape ininteligibile, se decontextualizează și dobîndesc o autonomie absurdă și neliniștitoare, absolutismul materiei ajungînd practic să se nege pe sine.
Primul act se desfășoară la Kaș, o localitate de pe litoralul mediteranean, și s-ar putea intitula "Agonia iubirii". Relația dintre Isa (profesor de istoria arhitecturii, pasionat de ruine) și Bahar (scenografă) își trăiește ultima vară. Tînăra femeie este profund nefericită, iar vinovat pentru asta pare să fie bărbatul. Prezența lui posacă și apăsătoare este de natură să taie orice elan vital și să submineze orice entuziasm. Tensiunile și neînțelegerile se acumulează, culminînd cu propunerea, venită din partea lui, ca cei doi să se despartă. Printre motivele invocate de Isa este și diferența de vîrstă - reproș făcut și de femeie, mai tînără decît el, într-o ceartă din trecut. Totuși, desincronizarea nu pare să fie de natură sexuală, ci una care, chiar dacă este în relație cu vîrsta, ține mai degrabă de temperaturi (climate) psihologice diferite. Orice s-ar spune, egoismul lui Isa nu este unul superficial și lucrativ, iar vinovăția lui nu are legătură cu escrocheria sentimentală. Tristețea care îi umbrește permanent chipul, melancolia lui paralizantă - făcîndu-l, în pofida încercărilor și scrupulelor, incapabil de iubire și comuniune - trădează o infirmitate sufletească profundă și nevindecabilă sau, pur și simplu, o temperatură lăuntrică aflată în picaj.
Actul doi, pe care l-aș numi "Promiscuitate și nostalgie", se petrece la Istanbul, pe fondul unui început ploios de iarnă. Climatul sufletesc al celor care ocupă scena mediană a filmului, cu mici diferențe și particularități de la un caz la altul, este unul hibernal. Tema frigului ca absență a iubirii, introdusă discret în prima parte, capătă acum un relief din ce în ce mai bine precizat. Nici unul dintre cuplurile pe care le vedem sau le-am văzut (pe Arif și Semra i-am cunoscut la Kaș), ori despre care doar auzim, nu ne convinge că se încălzește la focul iubirii. Nici Guven și Serap (care l-a înșelat și îl mai înșală cu Isa), nici Mehmet și Pinar și nici măcar părinții lui Isa (tatăl, vizibil mai afectat de vîrstă decît mama, avînd un aspect de bătrînel presenil, poartă permanent, chiar și în interior, o căciulă care să-l apere de frig). Toți, sau aproape toți, par niște suflete intrate în moarte termică. Totuși, pe deasupra mizeriei acuplărilor oarbe dintre Isa și Serap - expediente cu efect limitat - plutește norul melancoliei fără de leac, dar și speranța bărbatului într-o împăcare cu Bahar și într-o nouă viață.
Ultima treime a filmului reprezintă un adevărat tur de forță. Pentru mine, actul final nu se poate numi altfel decît "Împărăția morții". Acțiunea este plasată în "deșertul" înzăpezit din Agri, o provincie din estul extrem al Turciei, cunoscută pentru iernile ei cumplite și unde se turnează serialul la care muncește Bahar. Ninge și viscolește în neștire, iar lumea, oamenii și obiectele capătă un aspect fantomatic. Isa, în tentativa de a o recuceri pe femeie, se află și el în acel capăt de lume și reușește să o găsească pe Bahar, căreia îi dă tîrcoale cu un aer de cîine spășit, stîrnind cînd milă, cînd repulsie. După un refuz inițial, Bahar capitulează și bate la ușa camerei de hotel în care este cazat cel pe care-l iubește, în chiar noaptea din ajunul reîntoarcerii lui la Istanbul. Ceea ce urmează este una din cele mai bizare și perturbatoare scene de tandrețe (susținută și de coloana sonoră) dintre un bărbat și o femeie, pe care le-am văzut. A doua zi, fără să ne suprindă prea tare, Isa este din nou distant și, după răceala cu care ascultă visul ei cu soare și pajiști înverzite, devine evident și pentru Bahar că despărțirea este iminentă și definitivă.
(Înainte de a merge mai departe, poate n-ar strica să facem o scurtă excursie mitologică. Prima funcție mitică a cîinelui, universal atestată, este aceea de psihopomp, călăuză a omului în întunericul morții, și nu există mitologie care să nu-l asocieze cu moartea, infernul, lumea subterană. În plus, în societățile musulmane, cîinele este pus sub o interdicție implacabilă, fiind socotit necurat și, uneori, identificat cu diavolul. Se crede că lătratul cîinilor lîngă o casă este un semn prevestitor de moarte. Iar cînd casa asaltată de lătratul cîinilor este o mică moschee, deci casa lui Dumnezeu, așa cum se întîmplă în Climate, revelația nu poate fi decît una terifiantă.)
Ultimele cadre din Iklimler sînt de o frumusețe aparte și provoacă o emoție covîrșitoare. Ninge în continuare fără milă, Bahar este cu echipa serialului în aer liber, pe un cîmp înzăpezit, în preajma unui cimitir unde se filmează o scenă. Lucrul trebuie întrerupt din cauza unui avion care traversează aproape nevăzut cerul. Este avionul, un fulg pierdut printre alții, nenumărați, care-l duce pe Isa înapoi la Istanbul. Bahar (ale cărei căciulă și fular de un roșu sîngeriu contrastează sfîșietor cu albul inuman al zăpezii) nu-și mai poate stăpîni suferința și lacrimile ei se amestecă cu cele înghețate ale cerului. În fundal se întrezărește un minaret singuratic, proiectat la rîndul lui pe fondul unui pîlc de copaci despuiați. Singurul muezin care sparge tăcerea este lătratul lugubru al cîinilor, venind din fundul satului sau din adîncul pămîntului, și care mă tem că numai la rugăciune și viață nu cheamă. Pentru o clipă, trunchiul uscat al minaretului se dublează, concomitent cu estomparea treptată a chipului femeii înlăcrimate. Este scurta întîlnire dintre penultimul și ultimul cadru, imaginea finală fiind identică cu cea de dinainte, însă fără Bahar care, de-acum, fie și simbolic, s-a îmbarcat pentru marea trecere. Concluzia lui Iklimler este pe cît de amară, pe atît de tranșantă: soarele este un basm al pliantelor turistice, vara este doar o întîmplare a iernii, iar viața - un scurt accident al morții.
bitter_moon
pe 08 Noiembrie 2014 15:15
Ȋnceputul filmului: ȋn arșiţa verii, o femeie privește către iubitul ei și lacrimează. Chiar și când nu plânge, din privirea ei stinsă ȋnţelegem că nu este fericită alături de acest bărbat. Mai ȋn vârstă decât ea, mai realist și mai pragmatic, el ȋi propune femeii să se despartă. Din discuţia lor, aflăm că mărul discordiei ar fi altă femeie, alături de care el a trăit o ȋntâmplare ”fără sens”.
Fiecare ȋși vede de drum, al lui trecând din nou prin patul celeilalte femei, desigur... La fel de previzibil, de la un punct ȋl cuprind nostalgiile după iubirea abandonată.
.....................................................................................................................................................
Finalul filmului: aceleași două personaje, ȋntr-un decor hibernal. El, ȋncercând să o recâștige. Ea, plângând și rugându-l să ȋi răspundă sincer la o ȋntrebare. Apoi tot ea, privind după avionul ce ȋi duce iubitul departe...
Da, sunt bărbaţi care ori că rămân cu iubitele lor, ori că le ȋnșală și le părăsesc, tot ce reușesc să le aducă ȋn viaţă sunt lacrimi, râuri de lacrimi. Cel mai sănătos pentru ele este să ȋi lase să plece (sau să ȋi respingă), conștiente că aceștia nu se vor schimba.
= Nuri Bilge Ceylan la 47 de ani este Regizor si actor prinicipal in acest film .. are o relatie cu Ebru Ceylan la 31 de ani .
Categoria 40 - 50 de ani = filme cu actori in rol principal intre 40 si 50 de ani ...
Biciclete Motociclete dezavantaje - solutii : accidentari = cazatura cu scuterul pt o femeie sa dezkilibrat in mers pe scuter ..
Acest film este reluat periodic si difuzat online la Tvr 2 . A fost in 6 decembrie 2015 .
Primul act se desfășoară la Kaș, o localitate de pe litoralul mediteranean, și s-ar putea intitula "Agonia iubirii". Relația dintre Isa (profesor de istoria arhitecturii, pasionat de ruine) și Bahar (scenografă) își trăiește ultima vară. Tînăra femeie este profund nefericită, iar vinovat pentru asta pare să fie bărbatul. Prezența lui posacă și apăsătoare este de natură să taie orice elan vital și să submineze orice entuziasm. Tensiunile și neînțelegerile se acumulează, culminînd cu propunerea, venită din partea lui, ca cei doi să se despartă. Printre motivele invocate de Isa este și diferența de vîrstă - reproș făcut și de femeie, mai tînără decît el, într-o ceartă din trecut. Totuși, desincronizarea nu pare să fie de natură sexuală, ci una care, chiar dacă este în relație cu vîrsta, ține mai degrabă de temperaturi (climate) psihologice diferite. Orice s-ar spune, egoismul lui Isa nu este unul superficial și lucrativ, iar vinovăția lui nu are legătură cu escrocheria sentimentală. Tristețea care îi umbrește permanent chipul, melancolia lui paralizantă - făcîndu-l, în pofida încercărilor și scrupulelor, incapabil de iubire și comuniune - trădează o infirmitate sufletească profundă și nevindecabilă sau, pur și simplu, o temperatură lăuntrică aflată în picaj.
Actul doi, pe care l-aș numi "Promiscuitate și nostalgie", se petrece la Istanbul, pe fondul unui început ploios de iarnă. Climatul sufletesc al celor care ocupă scena mediană a filmului, cu mici diferențe și particularități de la un caz la altul, este unul hibernal. Tema frigului ca absență a iubirii, introdusă discret în prima parte, capătă acum un relief din ce în ce mai bine precizat. Nici unul dintre cuplurile pe care le vedem sau le-am văzut (pe Arif și Semra i-am cunoscut la Kaș), ori despre care doar auzim, nu ne convinge că se încălzește la focul iubirii. Nici Guven și Serap (care l-a înșelat și îl mai înșală cu Isa), nici Mehmet și Pinar și nici măcar părinții lui Isa (tatăl, vizibil mai afectat de vîrstă decît mama, avînd un aspect de bătrînel presenil, poartă permanent, chiar și în interior, o căciulă care să-l apere de frig). Toți, sau aproape toți, par niște suflete intrate în moarte termică. Totuși, pe deasupra mizeriei acuplărilor oarbe dintre Isa și Serap - expediente cu efect limitat - plutește norul melancoliei fără de leac, dar și speranța bărbatului într-o împăcare cu Bahar și într-o nouă viață.
Ultima treime a filmului reprezintă un adevărat tur de forță. Pentru mine, actul final nu se poate numi altfel decît "Împărăția morții". Acțiunea este plasată în "deșertul" înzăpezit din Agri, o provincie din estul extrem al Turciei, cunoscută pentru iernile ei cumplite și unde se turnează serialul la care muncește Bahar. Ninge și viscolește în neștire, iar lumea, oamenii și obiectele capătă un aspect fantomatic. Isa, în tentativa de a o recuceri pe femeie, se află și el în acel capăt de lume și reușește să o găsească pe Bahar, căreia îi dă tîrcoale cu un aer de cîine spășit, stîrnind cînd milă, cînd repulsie. După un refuz inițial, Bahar capitulează și bate la ușa camerei de hotel în care este cazat cel pe care-l iubește, în chiar noaptea din ajunul reîntoarcerii lui la Istanbul. Ceea ce urmează este una din cele mai bizare și perturbatoare scene de tandrețe (susținută și de coloana sonoră) dintre un bărbat și o femeie, pe care le-am văzut. A doua zi, fără să ne suprindă prea tare, Isa este din nou distant și, după răceala cu care ascultă visul ei cu soare și pajiști înverzite, devine evident și pentru Bahar că despărțirea este iminentă și definitivă.
(Înainte de a merge mai departe, poate n-ar strica să facem o scurtă excursie mitologică. Prima funcție mitică a cîinelui, universal atestată, este aceea de psihopomp, călăuză a omului în întunericul morții, și nu există mitologie care să nu-l asocieze cu moartea, infernul, lumea subterană. În plus, în societățile musulmane, cîinele este pus sub o interdicție implacabilă, fiind socotit necurat și, uneori, identificat cu diavolul. Se crede că lătratul cîinilor lîngă o casă este un semn prevestitor de moarte. Iar cînd casa asaltată de lătratul cîinilor este o mică moschee, deci casa lui Dumnezeu, așa cum se întîmplă în Climate, revelația nu poate fi decît una terifiantă.)
Ultimele cadre din Iklimler sînt de o frumusețe aparte și provoacă o emoție covîrșitoare. Ninge în continuare fără milă, Bahar este cu echipa serialului în aer liber, pe un cîmp înzăpezit, în preajma unui cimitir unde se filmează o scenă. Lucrul trebuie întrerupt din cauza unui avion care traversează aproape nevăzut cerul. Este avionul, un fulg pierdut printre alții, nenumărați, care-l duce pe Isa înapoi la Istanbul. Bahar (ale cărei căciulă și fular de un roșu sîngeriu contrastează sfîșietor cu albul inuman al zăpezii) nu-și mai poate stăpîni suferința și lacrimile ei se amestecă cu cele înghețate ale cerului. În fundal se întrezărește un minaret singuratic, proiectat la rîndul lui pe fondul unui pîlc de copaci despuiați. Singurul muezin care sparge tăcerea este lătratul lugubru al cîinilor, venind din fundul satului sau din adîncul pămîntului, și care mă tem că numai la rugăciune și viață nu cheamă. Pentru o clipă, trunchiul uscat al minaretului se dublează, concomitent cu estomparea treptată a chipului femeii înlăcrimate. Este scurta întîlnire dintre penultimul și ultimul cadru, imaginea finală fiind identică cu cea de dinainte, însă fără Bahar care, de-acum, fie și simbolic, s-a îmbarcat pentru marea trecere. Concluzia lui Iklimler este pe cît de amară, pe atît de tranșantă: soarele este un basm al pliantelor turistice, vara este doar o întîmplare a iernii, iar viața - un scurt accident al morții.
Fiecare ȋși vede de drum, al lui trecând din nou prin patul celeilalte femei, desigur... La fel de previzibil, de la un punct ȋl cuprind nostalgiile după iubirea abandonată.
.....................................................................................................................................................
Finalul filmului: aceleași două personaje, ȋntr-un decor hibernal. El, ȋncercând să o recâștige. Ea, plângând și rugându-l să ȋi răspundă sincer la o ȋntrebare. Apoi tot ea, privind după avionul ce ȋi duce iubitul departe...
Da, sunt bărbaţi care ori că rămân cu iubitele lor, ori că le ȋnșală și le părăsesc, tot ce reușesc să le aducă ȋn viaţă sunt lacrimi, râuri de lacrimi. Cel mai sănătos pentru ele este să ȋi lase să plece (sau să ȋi respingă), conștiente că aceștia nu se vor schimba.