Majoritatea filmelor lui Antonioni sunt morbide, patologice, asa zisele filozofice si analitice.
Era un curent pentru vremea aia. Nu are ce sa iti placa. Femei depresive , neintelese ,un cubism la modul cinematografic. Simbolism pana la extremis.
Imi displace Antonioni pentru ca nu este viu, nu are culoare, nu ma motiveaza, nu ma invata, o serie de nu.
Daca aveti o zi proasta , mai bine nu.
into_the_labyrinth
pe 23 Mai 2017 01:50
Mărturisesc că începutul filmului nu m-a atras prea tare. Dar, ulterior, mi s-a părut că este mult mai bine realizat - în fapt, El deserto rosso este o peliculă încărcată de simboluri ce ridică întrebări cu privire la sensul existenţei umane şi la adaptarea la un mediu viciat, ostil. Eroina este o femeie dezechilibrată, care nu-şi poate învinge propriile temeri şi nu poate depăşi propriile traume, în acelaşi timp este subînţeles că este, de fapt, o victimă a societăţii imperfecte (vezi şi finalul filmului, cu păsările care învaţă să evite fumul care le îneacă şi le ucide). Petrecerea decadentă este întreruptă de apariţia unei nave ce arborează un steag galben, folosit în caz de epidemie, ceea ce pe mine m-a dus cu gândul la Sodoma şi Gomora. Giuliana oscilează în permanenţă între luciditate şi nebunie, dar criza nu este numai a ei, derivă din însăşi condiţia umană. Una dintre părţile care mi-au plăcut cel mai mult a fost redarea cinematografică a basmului povestit copilului de către Giuliana, care este o adevărată bijuterie. O dramă care merită văzută de orice cinefil şi pe care o notez cu 8,5.
Stephen2D
pe 15 Februarie 2016 20:45
lili22
pe 09 Iunie 2015 12:24
Cu multi ani in urma, pe vremea aceea cred ca l-am inteles cam putin, dar imi placeau filmele lui Antonioni.
cezarika21
pe 26 Martie 2014 17:33
Hotărât lucru, "Il deserto rosso" este un film greu, avangardist, care epuizează spectatorul de la o primă vizionare, făcându-l să-şi dorească să-l revadă pentru o mai bună înţelegere. Un univers superindustrializat, lipsit de viaţă, întunecat şi poluat este locul în care se derulează drama Giulianei, o femeie al cărei strigăt de spaimă răscoleşte simţurile spectatorilor.
În urma unui accident rutier, Giuliana trăieşte un şoc care-i declanşează o serie de spaime existenţiale imposibil de înţeles de cei din jur. Femeia simte o senzaţie acută de izolare şi de înstrăinare care se manifestă atât în relaţiile cu oamenii, cât şi cu întregul univers. Strigătele ei ("Ajută-mă, ajută-mă, te rog. Mi-e teamă că n-am să reuşesc. Mi-e teamă (...) de străzi, de fabrici, de culori, de oameni, de tot. (...) E ceva înfiorător în realitate şi nu ştiu ce. Nimeni nu-mi spune.") cad însă în gol, între femeie şi cei din jur ridicându-se un zid invizibil ce împiedică comunicarea. Singurătatea şi înstrăinarea este redată în mod admirabil de Monica Vitti, pe al cărei chip se oglindesc spaime vizibile produse de vidul existenţial, de o existenţă lipsită de scop.
Senzaţia de alienare şi de singurătate a omului modern în lumea lipsită de suflet este redată în mod tulburător de Michelangelo Antonioni prin combinarea culorilor pastelate şi în mare parte reci (fumul galben care aruncă otravă în atmosferă, lacul poluat cu un mâl cenuşiu, ceaţa densă de culoare alburie, pereţii zugrăviţi în roşu intens) şi sunetelor ascuţite cu peisaje dezolante. Cu excepţia momentului în care Giuliana îi spune copilului o poveste şi păşim pe terenul visului, nu vedem în niciun moment cerul senin şi nici soarele. Antonioni reuşeşte să redea frumuseţea stranie a peisajului industrializat în imagini deosebit de sugestive: reţeaua de conducte curbate a unei rafinării, coşuri de fum drepte, aburi albicioşi, fum gălbui ce ţâşneşte în atmosferă, deşeurile purtate de vânt.
Filmul este foarte lent, dar deosebit de intens la nivelul trăirilor sufleteşti. Atmosfera este una ameninţătoare, care induce nelinişte şi disconfort. Ideea care reiese din film este că viitorul oamenilor depinde de puterea lor de adaptare la mediul citadin modern aşa cum păsările au învăţat să ocolească emisiile toxice gălbui ale fabricilor.
cosmin_kedii
pe 31 August 2013 09:10
Acest film mare , care a câstigat Leul de Aur la Festivalul de Film de la Venetia în 1964 , a marcat începuturile lui Michelangelo Antonioni in acest filmul de culoare
stalex
pe 20 Februarie 2013 10:01
Am citit undeva ca Antonioni a consultat un psiholog pentru a alege, in Desertul rosu, culorile care sa induca spectatorilor o stare de angoasa asemanatoare cu aceea a Giulianei. Nu stiu daca a fost asa sau nu, tot ce pot spune e ca am vazut o combinatie de culori absolut fabuloasa. Imagistic, nu-mi amintesc sa fi vazut un film mai puternic.
In ce priveste nesiguranta extrema a Giulianei, spaimele ei, neputinta de a intelege si mai ales de a comunica, sunt teme prezente in toate cele trei filme din trilogia alienarii. Doar ca aici mi s-a parut ca sunt exprimate intr-o maniera superioara. Dintre filmele lui Antonioni pe care le-am vazut, acesta mi-a placut categoric cel mai mult.
cosmin742000
pe 12 Aprilie 2012 08:47
Un film E X T R A O R D I N A R , ce rol poate sa faca Monica Vitti . Un film care ma convinge (pentru a cata oara?) ca industria cinematografica de azi e doar o industrie.
margott
pe 17 Ianuarie 2011 13:34
Foarte expresiva Monica Vitti in rolul unei femei fragila psihic, care nu-si gaseste locul in propria-i viata.
Era un curent pentru vremea aia. Nu are ce sa iti placa. Femei depresive , neintelese ,un cubism la modul cinematografic. Simbolism pana la extremis.
Imi displace Antonioni pentru ca nu este viu, nu are culoare, nu ma motiveaza, nu ma invata, o serie de nu.
Daca aveti o zi proasta , mai bine nu.
În urma unui accident rutier, Giuliana trăieşte un şoc care-i declanşează o serie de spaime existenţiale imposibil de înţeles de cei din jur. Femeia simte o senzaţie acută de izolare şi de înstrăinare care se manifestă atât în relaţiile cu oamenii, cât şi cu întregul univers. Strigătele ei ("Ajută-mă, ajută-mă, te rog. Mi-e teamă că n-am să reuşesc. Mi-e teamă (...) de străzi, de fabrici, de culori, de oameni, de tot. (...) E ceva înfiorător în realitate şi nu ştiu ce. Nimeni nu-mi spune.") cad însă în gol, între femeie şi cei din jur ridicându-se un zid invizibil ce împiedică comunicarea. Singurătatea şi înstrăinarea este redată în mod admirabil de Monica Vitti, pe al cărei chip se oglindesc spaime vizibile produse de vidul existenţial, de o existenţă lipsită de scop.
Senzaţia de alienare şi de singurătate a omului modern în lumea lipsită de suflet este redată în mod tulburător de Michelangelo Antonioni prin combinarea culorilor pastelate şi în mare parte reci (fumul galben care aruncă otravă în atmosferă, lacul poluat cu un mâl cenuşiu, ceaţa densă de culoare alburie, pereţii zugrăviţi în roşu intens) şi sunetelor ascuţite cu peisaje dezolante. Cu excepţia momentului în care Giuliana îi spune copilului o poveste şi păşim pe terenul visului, nu vedem în niciun moment cerul senin şi nici soarele. Antonioni reuşeşte să redea frumuseţea stranie a peisajului industrializat în imagini deosebit de sugestive: reţeaua de conducte curbate a unei rafinării, coşuri de fum drepte, aburi albicioşi, fum gălbui ce ţâşneşte în atmosferă, deşeurile purtate de vânt.
Filmul este foarte lent, dar deosebit de intens la nivelul trăirilor sufleteşti. Atmosfera este una ameninţătoare, care induce nelinişte şi disconfort. Ideea care reiese din film este că viitorul oamenilor depinde de puterea lor de adaptare la mediul citadin modern aşa cum păsările au învăţat să ocolească emisiile toxice gălbui ale fabricilor.
In ce priveste nesiguranta extrema a Giulianei, spaimele ei, neputinta de a intelege si mai ales de a comunica, sunt teme prezente in toate cele trei filme din trilogia alienarii. Doar ca aici mi s-a parut ca sunt exprimate intr-o maniera superioara. Dintre filmele lui Antonioni pe care le-am vazut, acesta mi-a placut categoric cel mai mult.