O poveste simpla filmata intr-un decor splendid iar actorul care l-a creat pe simpaticul postas a fost fabulos.
borisvultur
pe 30 Iunie 2017 23:32
Există câteva filme pe care le revăd în fiecare an. Printre ele e și IL POSTINO. Pentru poezia împărtășită, pentru magia cuvintelor, pentru ritmul care e „ca o barcă legănată de cuvinte”, pentru actorul -regizor Troisi, mort imediat după filmări - personajul Mario e inconfundabil, cu o voce timidă, spartă, sacră...
Ghemot
pe 28 Aprilie 2017 23:52
Trebuie să recunosc că nu m-a impresionat foarte mult. Spune o poveste interesantă, dar nu transpune un farmec bazat pe emoție.
mitso
pe 02 Februarie 2017 20:33
Un film european incantator|!| La ora si anul in care scriu, acum, am reusit sa vad si sa traiesc o astfel de poezie cinematografica!
Personajul principal, Mario Ruopollo induioseaza si atrage prin simplitatea sa autentica si mintea sa curioasa, oferind pe tot parcursul filmului impresia ca isi joaca propriul rol, atat de natural si de firesc joaca. Filmul mi-a adus de multe ori zambetul pe buze, caci pe vremea aceea, m-am interesat putin pe net de perioada exilarii lui Pablo Neruda si era in 1948, locuitorii insulitei italiene nu stiau ce sunt acelea ``metafore`` si multi nu stiau a scrie si a citi. Filmul este in toata splendoara sa, o simfonie de emotii, preludii, o coloana sonora care se impleteste perfect cu armonia povestii.
Ps. O replica din film, spusa de Pablo Neruda: ``Cand incepi sa explici poezia, devine banala.`` E acelasi lucrul si cu filmul asta !!
Îmi voi aminti mereu cu plăcere de acest film cu Masimo Troisi.
White.Lily
pe 10 Aprilie 2012 17:56
De mult nu m-a mai impresionat un film in halul asta.
Michael Radford a realizat o capodopera fara doar si poate!
Nu cred ca oricine ar fi reusit sa transpuna atat de autentic relatiile interumane incat sa te sensibilizeze atat de mult, sa te faca sa rezonezi atat de mult cu personajul principal.
Dupa vizionarea filmului a urmat o tacere lunga. M-am simtit pur si simplu coplesita si ma gandeam....cat de mult poate sa aive cineva un impact asupra vietii altcuiva...si acel cineva habar sa nu aive.
Un film obligatoriu de vazut si o lectie de viata impresionanta! Pacat ca a luat Oscarul doar pentru coloana sonora. Merita mult mai multa recunoastere!
keira
pe 27 Decembrie 2010 00:45
Este un film simplu si impresionant. Actorul principal, Massimo Troisi, joaca foarte bine, creand un personaj foarte simpatic prin simplitatea lui.
alali
pe 11 Iulie 2009 11:57
Il Postino e cel mai simplu film cu putinta. Normalul, umanul si decenta sunt lucrurile care il vor dezarma pe orice privitor ce s-a postat in fotoliul din fata televizorului, in propriul camin si si-a prous a viziona acest film. Rudimentarul si firescul se intampla in fata ochilor lui, cand aceasta vrajita lumina alba ce scanteiaza pe ecran ii vor dezvalui o lume ai caror oameni saraci, aspira la ceea ce pare a le fi lor interzis. Si povestea cu printul si cu "frumoasa adormita" incepe prin clasicul "a fost odata ca niciodata...".
El ,Mario, (Massimo Troisi) o vede pe ea, Beatrice, (Maria Grazia Cucinotta) si se indragosteste ca un nebun. E momentul ca poetul, Pablo Neruda, (Philippe Noiret) sa isi exercite magia si sa ii apropie pe cei doi predestinati in ale amorului. De aici filmul capata rima unei poezii. Totul este metaforizat si transfigurat in versuri. Figurile de stil iau locul momentelor monotone din vietile atat de searbede ale celor doi. Deodata nimic nu mai e plictisitor si rudimentar; nici o actiune nu mai e plictisitoare si uniforma. Totul capata sonor si se desfasoara pe acorduri doar de ei auzite. Natura toata incepe sa faca reverente in fata omului care acum stie sa o priveasca, sa o descrie si sa o aprecieze pe ea, aleasa inimii lui. Mario, a reusit! A imblanzit prin cuvant "lumea intreaga" pe care a transformat-o intr-o singura si stinghera metafora.
Nu e, probabil niciun secret pentru nimeni care mi-a mai citit din review-uri, faptul ca am ridicat acest film pe cel mai inalt piedestal de care imaginatia mea a dispus. E pentru mine, filmul filmelor, o chintesenta de sentiment ce nu are rival si o poezie ce nu are tarm in care sa se topeasca aidoma unui val al marii. Felul in care este gandit scenariul, modul in care se simte regia europeana ca stil, italian daca e sa fim exacti, sau modul in care este interpretat personajul Mario de catre Massimo Troisi, totul este impecabil. Cu siguranta ca sunt scapari, ca nu e totul perfect, dar ce mai conteaza? Cand ai parte de un astfel de regal cinematografic, toate trec in plan secund, chiar si partea politica a filmului, foarte importanta in economia povestii dar irelevanta in constructia artistica a ceea ce inseamna iubirea in viata celor doi indragostiti si in special pentru Mario artistul.
Pelicula de fata reprezinta descatusarea omului ce a tinut captiv in el, pana la momentul intalnirii cu cel ce va fi mentorul sau, toata frumusetea unei lumi sterse si triste, cum e cea a pescarilor acestei micute insule, dar care traieste intens si iubeste cu puterea unui foc ce arde intr-o clipa cu mii de vapai, contopite toate intr-o singura flacara.
Neruda nu este cel ce l-a invatat pe Mario sa faca poezie. Sa nu cumva sa se ramana cu aceasta gresita impresie. Ea, poezia era deja acolo, intemnitata in inima acestui tanar timid si modest. Neruda doar a ajutat-o sa prinda glas, sa se "expandeze ca aripile unui fluture" si sa isi ia zborul catre mare, catre cerul instelat, catre inaltimea turnului cu clopote al bisericii.
Concluzie: E o sansa unica a oricarui iubitor de filme sa urmareasca un film care are puterea unui poem. Filmul e mult deasupra oricarui cuvant pe care un om il poate rosti; e de o frumusete de neegalat, Touchstone, asa cum anunta si in trailer-ul oficial al filmului, este ("proud to present") mandru sa prezinte acest film, iar eu ma declar privilegiat ca aceasta realizare exista si ca ea se poate urmari de catre oricine, chiar si de catre un neofit ca mine.
Asa cum imi place sa spun, ODATA CU ACEASTA CREATIE, FILMUL S-A RIDICAT LA RANG DE "METAFORA". Nota 10 ... ...
adelutzu
pe 03 Iulie 2009 01:43
Massimo Troisi nu era deloc un anonim in Italia. Pacat ca a murit asa devreme, e un actor unic in cinematografia italiana. Curatenia lui, simplitatea, farmecul, geniul lui actoricesc dau valoarea acestui film.
pe 11 Aprilie 2007 10:41
Un film de cinci stele. Din cinci! Super film! Cu actori care joacã fantastic. Iar poºtaºul - deºi actorul este practic un anonim - iese clar în evidenþã. Chiar în faþa lui Noiret sau Cuccinotta!! Pãcat cã a murit imediat dupã film ºi nu a apucat sã observe bucuria cinefililor creaatã de el! Pãcat - din nou - cã filmul nu este mult mai des difuzat. Pentru cã meritã. Din plin!!
Personajul principal, Mario Ruopollo induioseaza si atrage prin simplitatea sa autentica si mintea sa curioasa, oferind pe tot parcursul filmului impresia ca isi joaca propriul rol, atat de natural si de firesc joaca. Filmul mi-a adus de multe ori zambetul pe buze, caci pe vremea aceea, m-am interesat putin pe net de perioada exilarii lui Pablo Neruda si era in 1948, locuitorii insulitei italiene nu stiau ce sunt acelea ``metafore`` si multi nu stiau a scrie si a citi. Filmul este in toata splendoara sa, o simfonie de emotii, preludii, o coloana sonora care se impleteste perfect cu armonia povestii.
Ps. O replica din film, spusa de Pablo Neruda: ``Cand incepi sa explici poezia, devine banala.`` E acelasi lucrul si cu filmul asta !!
Obligatoriu de vazut.
Michael Radford a realizat o capodopera fara doar si poate!
Nu cred ca oricine ar fi reusit sa transpuna atat de autentic relatiile interumane incat sa te sensibilizeze atat de mult, sa te faca sa rezonezi atat de mult cu personajul principal.
Dupa vizionarea filmului a urmat o tacere lunga. M-am simtit pur si simplu coplesita si ma gandeam....cat de mult poate sa aive cineva un impact asupra vietii altcuiva...si acel cineva habar sa nu aive.
Un film obligatoriu de vazut si o lectie de viata impresionanta! Pacat ca a luat Oscarul doar pentru coloana sonora. Merita mult mai multa recunoastere!
El ,Mario, (Massimo Troisi) o vede pe ea, Beatrice, (Maria Grazia Cucinotta) si se indragosteste ca un nebun. E momentul ca poetul, Pablo Neruda, (Philippe Noiret) sa isi exercite magia si sa ii apropie pe cei doi predestinati in ale amorului. De aici filmul capata rima unei poezii. Totul este metaforizat si transfigurat in versuri. Figurile de stil iau locul momentelor monotone din vietile atat de searbede ale celor doi. Deodata nimic nu mai e plictisitor si rudimentar; nici o actiune nu mai e plictisitoare si uniforma. Totul capata sonor si se desfasoara pe acorduri doar de ei auzite. Natura toata incepe sa faca reverente in fata omului care acum stie sa o priveasca, sa o descrie si sa o aprecieze pe ea, aleasa inimii lui. Mario, a reusit! A imblanzit prin cuvant "lumea intreaga" pe care a transformat-o intr-o singura si stinghera metafora.
Nu e, probabil niciun secret pentru nimeni care mi-a mai citit din review-uri, faptul ca am ridicat acest film pe cel mai inalt piedestal de care imaginatia mea a dispus. E pentru mine, filmul filmelor, o chintesenta de sentiment ce nu are rival si o poezie ce nu are tarm in care sa se topeasca aidoma unui val al marii. Felul in care este gandit scenariul, modul in care se simte regia europeana ca stil, italian daca e sa fim exacti, sau modul in care este interpretat personajul Mario de catre Massimo Troisi, totul este impecabil. Cu siguranta ca sunt scapari, ca nu e totul perfect, dar ce mai conteaza? Cand ai parte de un astfel de regal cinematografic, toate trec in plan secund, chiar si partea politica a filmului, foarte importanta in economia povestii dar irelevanta in constructia artistica a ceea ce inseamna iubirea in viata celor doi indragostiti si in special pentru Mario artistul.
Pelicula de fata reprezinta descatusarea omului ce a tinut captiv in el, pana la momentul intalnirii cu cel ce va fi mentorul sau, toata frumusetea unei lumi sterse si triste, cum e cea a pescarilor acestei micute insule, dar care traieste intens si iubeste cu puterea unui foc ce arde intr-o clipa cu mii de vapai, contopite toate intr-o singura flacara.
Neruda nu este cel ce l-a invatat pe Mario sa faca poezie. Sa nu cumva sa se ramana cu aceasta gresita impresie. Ea, poezia era deja acolo, intemnitata in inima acestui tanar timid si modest. Neruda doar a ajutat-o sa prinda glas, sa se "expandeze ca aripile unui fluture" si sa isi ia zborul catre mare, catre cerul instelat, catre inaltimea turnului cu clopote al bisericii.
Concluzie: E o sansa unica a oricarui iubitor de filme sa urmareasca un film care are puterea unui poem. Filmul e mult deasupra oricarui cuvant pe care un om il poate rosti; e de o frumusete de neegalat, Touchstone, asa cum anunta si in trailer-ul oficial al filmului, este ("proud to present") mandru sa prezinte acest film, iar eu ma declar privilegiat ca aceasta realizare exista si ca ea se poate urmari de catre oricine, chiar si de catre un neofit ca mine.
Asa cum imi place sa spun, ODATA CU ACEASTA CREATIE, FILMUL S-A RIDICAT LA RANG DE "METAFORA". Nota 10 ... ...