Iluminarea nu este o stare de extaz ci, dimpotriva o stare de mare concentrare a gândirii, prin care ajungem la cunoasterea adevarului, se spune în "cel mai autobiografic" dintre filmele lui Zanussi. El nu se teme sa puna deschis problema intelectualilor de vârsta sa, de genul sau, de formatia sa, într-un stat socialist.
In Iluminare / Iluminacja (1972) un eminent absolvent de liceu studiaza fizica pentru a întelege mai bine lumea în care traieste. Lucreaza apoi într-un prestigios institut de cercetare. Escaladeaza muntii. Jeleste un prieten care moare. Iubeste, dar nu e iubit. Se casatoreste, are copii, pare sa-si gaseasca echilibrul interior, dar evadeaza si din viata de familie si se apropie de viata monahala, dorind sa afle mai multe despre propriul suflet. Fuziune a stiintei cu arta, a preciziei cu creativitatea, a intelectului cu emotia, filmul lui Zanussi este o reflectie a nevoii dintotdeauna a sufletului omenesc pentru echilibru sufletesc si iluminare.
Iluminarea - ne spune un filozof polonez (Profesorul Wladislaw Tatarkiewicz) într-un material de arhivă din prologul Iluminării (1972) - nu este o "stare de extaz", ci o "stare de mare concentrare a gândirii, de înțelepțire, când mintea pricepe adevărul în mod nemijlocit". O revelație primită împreună cu înțelegerea adevărului. Iată, în doar câteva cuvinte enunțată însăși tema filmului: adevărul. Subiectul, vom vedea, este căutarea acestui adevăr. Adevărul pe care îl captează Kristof Zanussi este profund uman și ține de cunoașterea de sine (γνῶθι σεαυτόν, în exprimarea vechilor greci).
Personajul principal al filmului, un tânăr absolvent de liceu, este bun la toate materiile și promovează cu succes un dificil examen de bacalaureat. Întrebat de profesori de ce a ales fizica pentru cariera universitară, motivează că în fizică i se pare că a aflat "lucruri concrete, clare". Și totuși - asemenea unui personaj din filmul de debut al lui Zanussi, Structura cristalului - acest căutător de adevăr va afla despre adevărul "lucrurilor ultime" nu din fizică, ci din viață. Viața unui bun prieten se sfârșește când abia părea să înceapă.
Misterul Thanatos-ului va fi însă "lămurit" de misterul Eros-ului, căci experiența eșuată a primei iubiri îi va pune la încercare abordarea logică, analitică a vieții. Iar sensul vieții prinde să se contureze abia atunci când va descoperi miracolul aducerii pe lume a unei ființe noi, foarte asemenea ție și totuși alta. Atunci, se întreabă neliniștitul fizician, poate că biologia, nu fizica, este revelatoarea adevărului vieții. Primele experimente de laborator îl învață însă că orice intervenție asupra trupului rănește spiritul. Și începe să cerceteze viețile unor oameni dedicați în exclusivitate spiritului - niște călugări (semi)zăvorâți.
În continuare, sub forma unui alt fragment cvasi-documentar, un savant ne spune că "așa-numitele stări mistice ale omului sunt asociate cu unele modificări chimice în structura creierului". După încă o serie de peregrinări (pe la mănăstiri, pe vârfuri de munte, prin laboratoare), protagonistul revine la familie, la casa pe care o tratase - îi reproșează, revoltată, nevasta - ca pe un hotel. Acolo se va desăvârși căutarea sa.
Zanussi adoptă în "Iluminare" un limbaj cinematografic modern ce nu exclude cinéma vérité-ul. Căutările eroului sunt contrapunctate de alte "căutări-surori" ale unor oameni de știință care - în flash-uri semi-documentare, în expunerea unor date științifice sau ale unor modele comportamentale - discută despre știință, despre responsabilitatea individuală, despre raporturile științei cu viață.
Biografia unui om devine astfel biografia unei lumi - aceea a savanților - și chiar a unei societăți în care "nu poți afirma adevăruri ca specialist, ci doar ca om". Mărturia-iluminare a eroului devine deopotrivă o revelație - gravă și senină - și o meditație pe tema fuziunii dintre știință și artă, exactitate și creativitate, intelect și emoție.
"Zboară în acest film foarte pământean al unui nespus de pământean artist, zboară la propriu, nu la figurat, trei păsări: a adolescenței inconștiente, a tinereții orgolioase și a maturității împăcată cu sine. De fapt, pasărea maturității la început are o pereche, dar ea se pierde curând, lăsând cerului o singură pasăre. Împăcarea cu sine nu poate fi împărțită cu nimeni."
