Părerea criticului
"În derivă"... pe un drum drept
Inteligent, profesionist... dar cam sec
Slavă Domnului, titlul nu e predestinat - şi orice asocieri răutăcioase ar fi complet neavenite. Noul serial H.B.O. (şi cel dintâi produs în România de filiala Central Europe a trustului) navighează pe o direcţie destul de sigură, şi reprezintă indiscutabil o promisiune cu şanse apreciabile de împlinire. Neajunsurile sale sunt minore şi remediabile, iar calităţile, importante - începând cu materialul uman: o echipă de realizatori cărora ne-ar fi greu să le preconizăm rateuri.
Ca să fim cinstiţi din capul locului, prezenţa destul de insistentă a termenului "original" în campania promoţională e doar parţial justificată. "În derivă" are la origini serialul israelian "Be Tipul" al lui Hagai Levi, achiziţionat între timp de alte cinci ţări, ca "format" - adică un fel de paradigmă dramaturgică ajustabilă la specificul local al fiecărui client; cea mai notorie adaptare a seriei rămâne, deocamdată, varianta americană, "In Treatment", cu Gabriel Byrne - rol principal premiat cu Globul de Aur.
În ceea ce ne priveşte pe noi, românii, principala problemă de fond, cu valenţe pozitive şi negative, se referă la sensul central al serialului - necesitatea psihoterapiei în civilizaţia umană. Apare aici o dihotomie interesantă: pe de o parte, americanii, cu stilul lor de viaţă stresant-obsesiv şi perturbarea tot mai schismatică a valorilor perene, au depăşit de mult nivelul unei necesităţi legitime a terapiei, transformând celebra "canapea" într-o combinaţie de refugiu maşinal şi "must do" de-a dreptul trendy. La polul opus, multe societăţi ca a noastră sunt încă nepregătite pentru a o accepta, aflându-se încă sub dominaţia prejudecăţilor desuete conform căreia psiahiatria, psihoterapia şi psihologia ar fi doar cele trei pălării ale aceleiaşi Mării (cu psihanaliza pe post de joben), iar a apela la serviciile unui psiholog sau ale unui terapeut e totuna cu a fi "nebun" - adică ceva de mai mare ruşinea, de parcă un ticălos întreg la minte ar fi mai onorabil decât un om cu probleme clinice, iar hemoroizii ar fi mai decenţi decât tendinţele maniaco-depresive. Câţi românaşi de-ai noştri ştiu că psihiatrul lucrează cu pacienţi, iar psihologul, cu clienţi (deosebire cât se poate de semnificativă!)? Foarte recent, observând disfuncţiile compotamentale şi de atitudine ale unui interlocutor care, la treizeci şi opt de ani, e şocant de imatur, inhibat, inadaptat, mărginit şi impulsiv, i-am recomandat căutarea unui ajutor de specialitate - şi nici nu mai e nevoie să vă descriu crizele de isterie care au urmat! Pe scurt, noi, românii, încă nu suntem pregătiţi pentru a asimila în condiţii echilibrate psihoterapia, ceea ce plasează serialul, în raport cu publicul, sub semnul unor pronosticuri duale: fie va contribui, mai mult sau mai puţin, la o deschidere a ochilor şi o lărgire a perspectivelor, fie se va închista doar în perimetrul unui public ţintă mai educat şi, ca atare, capabil să-l aprecieze cu justeţe.
Categoric, totul depinde în primul rând de calitatea filmului - pe care aş plasa-o actualmente, cel puţin sub aspectul acestei balanţe delicate, undeva la mijloc; mai exact spus: este, categoric, un serial bun - dar am unele îndoieli cu privire la cârligele sale de popularitate.
"Formatul" menţionat la început, cel preluat de la israelieni şi adaptat la realităţile româneşti, e eficient şi simplu (Atenţie! Încă nu e exclus riscul căderii în simplism!): cinci episoade pe săptămână, aplicând mereu aceeaşi formulă: de luni până joi, câte o şedinţă de terapie cu clientul din ziua respectivă, iar vineri, întâlnirea terapeutului cu propriul său mentor. Cele nouă săptămâni ale primului sezon prefigurează o evoluţie prin care interacţiunile cu clienţii vor ajunge să influenţeze, treptat, viaţa expertului, deja înscrisă pe panta unei crize familiale de care încearcă să scape cu ajutorul unei instanţe profesionale superioare. Pe acest calapod, scenariştii Anca Grădinaru şi Augustin Cupşa, sub coordonarea lui Andy Lupu, au construit cele patru poveşti umane cu reverberaţie în cea de-a cincea, fiecare dintre ele exprimându-se eminamente verbal, în cabinetul de tratament, pe parcursul celor treizeci de minute ale şedinţei terapeutice. E o formulă pe cât de eficace, pe atât de riscantă, căci mizează pe impactul exclusiv al dialogului inteligent şi, în cea mai mare parte, calm, într-un context de imobilitate virtualmente totală. În timp ce urmăream episoadele, mă domina tot mai mult senzaţia de teatru filmat (ba chiar, în cazul celui de-al cincilea, ipoteza unei piese radiofonice) - ceea ce nu e deloc rău în sine, câtă vreme filmul nu înseamnă neapărat dezvoltare spectaculară, ci şi lucru în filigran, cu condiţia ca măiestria artistului să tindă spre desăvârşire.
Încă din aceste cinci episoade se simte că scenariştii au început prin a-şi construi nişte personaje complexe şi solide, cu back-story-uri consistente (inclusiv la nivel de fond, nu doar enunţiativ), ceea ce asigură din start fundamentul uman al întregului serial. Unele mici incertitudini, pasagere sper, s-ar remarca la nivelul dramatismului. Serialul îşi propune ca fiecare episod să urmeze reţeta unei piese de teatru scurt - soluţie firească şi generoasă, dar deloc uşoară, cunoscută fiind dificultatea de a fi percutant cu mijloace minime. În acest sens, primele două episoade sunt extrem de liniare, constând în primul rând din dialoguri (cam prea încărcate sexual, la un pas de vulgaritatea inestetică, în cazul celui dintâi - şi punctate de câte o dezvăluire verbală spre final). Mai simplu spus, nu m-au captivat deloc - lipseşte kick-start-ul, cu atât mai necesar în cazul unui serial (la cinema, de bine de rău, ai dat banii, deci rămâi în sală). Noroc că următoarele două episoade reuşesc să se desprindă de palierul staţionar (al treilea surprinzând plăcut prin apariţia personajului Diana, iar al patrulea fiind pe departe cel mai dramatic), iar ultimul coboară din nou tensiunea: dincolo de etalarea crizei care se prefigurează şi în viaţa personajului principal şi substanţa intelectuală a discuţiei, replicile curg totuşi cu o lentoare pe cât de explicabilă, pe atât de periculoasă pentru un final de săptămână care ar trebui să amorseze grupajul viitor. Totodată, nu pot trece foarte uşor peste premisa facilă de tip "naş care-şi găseşte naşul": stropitorul stropit, păcălicul păcălit, psihoterapeutul psihoterapeutizat - ţin minte că, prin 1978, o colegă de generaţie, dintr-un alt liceu, scrisese un roman despre o redactoră de televiziune care se ocupa de problemele sociale ale unor tineri în derivă (voila!), fără să-şi poată rezolva problemele cu propria fiică (adică, alte măşti, aceeaşi piesă)... În aceste condiţii, tot ce pot aştepta e ca evoluţia în continuare a personajului Andrei Poenaru să fi putut evita capcanele clişeelor, oferind nişte surprize cu adevărat insolite şi interesante - adică, definiţia originalităţii: a spune lucruri vechi în moduri cât mai noi.
Un alt aspect extrem de important, cu care am stârnit controverse la conferinţa de presă, este cel al dialogurilor. Replicile tuturor personajelor au toate calităţile importante (naturaleţe, cursivitate, substanţă, diversitate - de la înalta ţinută intelectuală a personajelor elevate, până la automatismele adolescentei sau accentele rudimentare ale "grăjdarului") - cu o excepţie (crucială): scânteia. Nu sunt destul de scăpărătoare, de sclipitoare, de "snappy" şi "catchy" - nu propulsează poveştile înainte atât de dinamic pe cât ar fi necesar în cazul unui film de dialog prin excelenţă (de unde şi starea relativ trenantă, la care m-am referit deja, a primelor două episoade - noroc că, o dată cu intrarea pe platou a Dianei, lucrurile încep să se învioreze). Dat fiind că serialul original e israelian, iar evreii excelează în materie de umor verbal (mi-e greu să imaginez un dramaturg mai cuceritor ca Neil Simon!), putem doar să presupunem cum arătau dialogurile originale (şi, eventual, cele din varianta americană - scrisă de o galerie numărând nu mai puţin de douăzeci şi unu de scenarişti, inlusiv, pe lângă Hagai Levi, nume ca Nir Bergman, Ori Sivan, Amy Lippman, Asaf Tzipor, Daphna Levin, Jacquelin Reingold, Anya Epstein, Dan Futterman sau Yael Hedya)
Ce-i drept, aici lucrurile nu sunt deloc simple. Verbiajul psihoterapiei este foarte precis calibrat, presupunând reguli normative şi expresii standard, astfel încât libertatea dialoghistului e limitată drastic - însă tot de aici poate proveni şi marea provocare: să respecţi rigorile lexicale ale profesiunii, şi totodată să pui în gura actorilor nişte replici la fel de captivante ca la Ben Hecht, Charles MacArthur, Peter Shaffer, Peter Hacks sau Aldo Nicolaj (în fond, şi Itek Domnici, ala I.A.L. Diamond, s-a născut la Ungheni - nu?).
Ajungem, însă, la compartimentul regie, unde serialul înregistrează un salt impetuos, în doi timpi alternativi - timpi numiţi Adrian Sitaru şi Titus Muntean. Aici, surpriza e totală. Cei doi tineri regisori ne-au obişnuit cu stilurile lor creative şi mereu surprinzătoare, dacă ar fi să ne amintim doar experimentul unghiurilor subiective filmate din mână, şi atât de savant orchestrate, din "Pescuit sportiv", sau poezia densă a concepţiei vizuale din reconstituirea retro-rustică a "Caravanei cinematografice". În schimb, cu "În derivă", Sitaru şi Muntean îşi relevă capacitatea de a stăpâni cu fecunditate concepţia ingrată a kammerspiel-ului static, construit după principiile decupajului tip ping-pong de replici. Deşi atât de diferiţi ca personalitate artistică, cei doi se acordă stilistic în totalitate, fiecare dintre ei reuşind să dinamizeze mizanscena aproape imobilă la care-i obligă setup-ul dramaturgic, în primul rând prin ritmul interior al personajelor (un ochi format va decela fără întârziere semnele unei cooperări laborioase cu actorii - iar la conferinţa de presă s-a povestit despre orele îndelungate petrecute în echipă, pe platou, unde ajunseseră efectiv să aibă o a doua familie şi casă). Se simte rodul repetiţiilor insistente, cu atât mai mult cu cât nu s-a filmat ca pentru televiziune, cu şnururi în faţa mai multor camere, decupate apoi la pupitrul de montaj (unde oricum s-au aflat doi maeştri recunoscuţi: Dan Nanoveanu şi Cătălin F. Cristuţiu, capabili să fuzioneze într-un tot unitar chiar şi cele mai disjuncte cadre - ceea ce aici nu era cazul), ci aproape numai cadru cu cadru, după sistemul cinematografic clasic - şi nu se simte absolut nici o ruptură! (Ca să fim drepţi, în episodul doi există o săritură peste ax vizibilă - dar revendicată de la producător, care n-a vrut să priceapă ce căuta acolo acel plan general cu rol de tampon şi, până la urmă, l-a scos la montaj peste capul lui Titus Muntean.) Într-adevăr, sub acest aspect filmul mai are şi valenţele unui complex studiu portretistic, făcându-ne foarte curioşi să vedem cum se vor completa în continuare profilurile celor şapte personaje principale pe care le-am cunoscut în prima săptămână.
Şi iată-ne, în sfârşit, şi la adevăratul tezaur al serialului: actorii.
Ar fi părut improbabil să se mai poată spune ceva semnificativ despre Marcel Iureş, care nu refuză roluri decât atunci când constrângerile de timp îl împiedică să le accepte - iar în rest, are resurse de a valorifica până şi cele mai sărace partituri. Aici, însă, i se oferă un Andrei Poenaru robust şi fragil în acelaşi timp, puternic şi vulnerabil, material şi evanescent. Desigur, potenţialul de complexitate al personajului subzistă în relaţia paradoxală dintre autoritatea sa în raport cu clienţii, neputinţa faţă de propriile probleme familiale, şi consultaţiile primite de la propria lui formatoare şi terapeută, Maria - în rolul căreia Tamara Creţulescu, o actriţă de tip cerebral prin excelenţă, îşi aduce vasta experienţă de teatru (iar de film, mai restrânsă dar şi mai concetrat-selectivă) pentru a pedala fin pe un joc atent dozat al subtilităţilor şi nuanţelor. Dintre clienţi, Maria Dinulescu, cu a ei Nora, se vădeşte a fi adevărată şi puternică precum o ştim, iar în comparaţie cu personajele sale de până acum, aduce un element novator de instabilitate frivolă cu tendinţe agresive (foarte interesantă comparaţia cu Ana-Violeta, construită tot cu ajutorul lui Adrian Sitaru, unde jocurile erotic-manipulatoare se orchestrau într-un cu totul alt registru - perversitatea de acolo fiind acum convertită într-un complex de inferioritate). Mult mai surprinzător se relevă Victor, un Vlad Zamfirescu care după şaptesprezece ani de roluri niciodată prea semnificative (chiar şi în filme importante, ca ale lui Nae Caranfil), construieşte acum un ofiţer din trupele speciale a cărui duritate fabricată începe să se fisureze sub efectul insidios al remuşcărilor nemărturisite. Proporţia de forţă şi slăbiciune e foarte atent echilibrată, iar mijloacele expresive sobre ale actorului mă poartă cu gândul spre Tom Hanks. Aşa cum am spus şi când am ierarhizat primele cinci episoade sub aspectul dramatismului, cel mai interesant se manifestă Andreea Bibiri şi Bogdan Dumitrache, în Ruxandra şi Tudor - un cuplu incompatibil/complementar, ale cărui tensiuni interioare nu pot duce decât fie spre dezastrul familial, fie spre o coeziune rară (deşi fortificată inevitabil de permanentele tensiuni proprii relaţiei love-hate-love); cei doi se completează şi în plan actoricesc, temperamentul volatil al Andreei, cultivat cu precădere pe scena teatrului, conjugându-se cu curenţii de adâncime ai taciturnului şi introvertitului Bogdan - capabil ca, în rol, să propună un cu totul alt sistem de repere, mult mai impetuos proiectat în exterior.
Se impune, însă, un spaţiu aparte pentru marea descoperire a serialului, Maria Mitu - interpreta adolescentei rebele Diana. Personajul în sine promite o evoluţie imprevizibilă: pare să fie absolut normală şi echilibrată, şi doar o conjunctură nefericită, asociată cu un accident rutier, i-a atras suspiciuni de tendinţe suicidare, pe care încearcă să le alunge cu ajutorul unui atestat de normalitate de la psiholog - însă ceva-ceva se strecoară insidios şi prin comportamentul ei. Actriţa, încă în clasa a XII-a la Sfântul Sava, a ajuns în distribuţie printr-un concurs de împrejurări parţial fortuit, numai pentru a-şi descoperi o vocaţie până acum nebănuită. Dincolo de o dezinvoltură surprinzătoare pentru o neprofesionistă de optsprezece ani, Maria vădeşte o paletă bogată de mijloace expresive, din care se disting umorul, forţa, spiritul independent, fatalul mariaj între nonconformism şi stereotipie propriu întotdeauna acelei vârste, şi capacitatea de a sugera mistere incitante. În prezent se pregăteşte pentru admiterea la actorie, şi nu pot decât să sper că măcar în cazul ei comisiile de la U.N.A.T.C. să-şi găsească puterea de a privi prin albeaţa de pe ochi, recunoscându-i valoarea (nu de alta, dar la sesiunea de anul ăsta iar s-au ilustrat prin nişte gafe cât măgăoaia din Matei Voevod; restul e tăcere - deocamdată...)
Ar fi, aşadar, momentul concluziilor - dar cum serialul abia a început, iar realizatorii ne-au oferit, în avanpremieră, doar primele cinci episoade, suntem nevoiţi să ne rezumăm doar la pronosticuri. Sunt pline de făgăduieli, precum am spus, iar un lucru e deja sigur: avem un serial inteligent şi sobru, bine lucrat, pentru publicul de o anumită ţinută intelectuală. N-ar strica, totuşi, ca audienţa să i se extindă - căci sunt lucruri de învăţat din el. Pot numai să sper că cele patruzeci şi cinci de episoade ale primului sezon vor onora semnele bune ale începutului, ba chiar vor vădi resurse de popularitate îndestulătoare pentru a motiva şi continuarea.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
29 noiembrie, 2010, h. 05:30-09:16
Bucureşti, România
Inteligent, profesionist... dar cam sec
Slavă Domnului, titlul nu e predestinat - şi orice asocieri răutăcioase ar fi complet neavenite. Noul serial H.B.O. (şi cel dintâi produs în România de filiala Central Europe a trustului) navighează pe o direcţie destul de sigură, şi reprezintă indiscutabil o promisiune cu şanse apreciabile de împlinire. Neajunsurile sale sunt minore şi remediabile, iar calităţile, importante - începând cu materialul uman: o echipă de realizatori cărora ne-ar fi greu să le preconizăm rateuri.
Ca să fim cinstiţi din capul locului, prezenţa destul de insistentă a termenului "original" în campania promoţională e doar parţial justificată. "În derivă" are la origini serialul israelian "Be Tipul" al lui Hagai Levi, achiziţionat între timp de alte cinci ţări, ca "format" - adică un fel de paradigmă dramaturgică ajustabilă la specificul local al fiecărui client; cea mai notorie adaptare a seriei rămâne, deocamdată, varianta americană, "In Treatment", cu Gabriel Byrne - rol principal premiat cu Globul de Aur.
În ceea ce ne priveşte pe noi, românii, principala problemă de fond, cu valenţe pozitive şi negative, se referă la sensul central al serialului - necesitatea psihoterapiei în civilizaţia umană. Apare aici o dihotomie interesantă: pe de o parte, americanii, cu stilul lor de viaţă stresant-obsesiv şi perturbarea tot mai schismatică a valorilor perene, au depăşit de mult nivelul unei necesităţi legitime a terapiei, transformând celebra "canapea" într-o combinaţie de refugiu maşinal şi "must do" de-a dreptul trendy. La polul opus, multe societăţi ca a noastră sunt încă nepregătite pentru a o accepta, aflându-se încă sub dominaţia prejudecăţilor desuete conform căreia psiahiatria, psihoterapia şi psihologia ar fi doar cele trei pălării ale aceleiaşi Mării (cu psihanaliza pe post de joben), iar a apela la serviciile unui psiholog sau ale unui terapeut e totuna cu a fi "nebun" - adică ceva de mai mare ruşinea, de parcă un ticălos întreg la minte ar fi mai onorabil decât un om cu probleme clinice, iar hemoroizii ar fi mai decenţi decât tendinţele maniaco-depresive. Câţi românaşi de-ai noştri ştiu că psihiatrul lucrează cu pacienţi, iar psihologul, cu clienţi (deosebire cât se poate de semnificativă!)? Foarte recent, observând disfuncţiile compotamentale şi de atitudine ale unui interlocutor care, la treizeci şi opt de ani, e şocant de imatur, inhibat, inadaptat, mărginit şi impulsiv, i-am recomandat căutarea unui ajutor de specialitate - şi nici nu mai e nevoie să vă descriu crizele de isterie care au urmat! Pe scurt, noi, românii, încă nu suntem pregătiţi pentru a asimila în condiţii echilibrate psihoterapia, ceea ce plasează serialul, în raport cu publicul, sub semnul unor pronosticuri duale: fie va contribui, mai mult sau mai puţin, la o deschidere a ochilor şi o lărgire a perspectivelor, fie se va închista doar în perimetrul unui public ţintă mai educat şi, ca atare, capabil să-l aprecieze cu justeţe.
Categoric, totul depinde în primul rând de calitatea filmului - pe care aş plasa-o actualmente, cel puţin sub aspectul acestei balanţe delicate, undeva la mijloc; mai exact spus: este, categoric, un serial bun - dar am unele îndoieli cu privire la cârligele sale de popularitate.
"Formatul" menţionat la început, cel preluat de la israelieni şi adaptat la realităţile româneşti, e eficient şi simplu (Atenţie! Încă nu e exclus riscul căderii în simplism!): cinci episoade pe săptămână, aplicând mereu aceeaşi formulă: de luni până joi, câte o şedinţă de terapie cu clientul din ziua respectivă, iar vineri, întâlnirea terapeutului cu propriul său mentor. Cele nouă săptămâni ale primului sezon prefigurează o evoluţie prin care interacţiunile cu clienţii vor ajunge să influenţeze, treptat, viaţa expertului, deja înscrisă pe panta unei crize familiale de care încearcă să scape cu ajutorul unei instanţe profesionale superioare. Pe acest calapod, scenariştii Anca Grădinaru şi Augustin Cupşa, sub coordonarea lui Andy Lupu, au construit cele patru poveşti umane cu reverberaţie în cea de-a cincea, fiecare dintre ele exprimându-se eminamente verbal, în cabinetul de tratament, pe parcursul celor treizeci de minute ale şedinţei terapeutice. E o formulă pe cât de eficace, pe atât de riscantă, căci mizează pe impactul exclusiv al dialogului inteligent şi, în cea mai mare parte, calm, într-un context de imobilitate virtualmente totală. În timp ce urmăream episoadele, mă domina tot mai mult senzaţia de teatru filmat (ba chiar, în cazul celui de-al cincilea, ipoteza unei piese radiofonice) - ceea ce nu e deloc rău în sine, câtă vreme filmul nu înseamnă neapărat dezvoltare spectaculară, ci şi lucru în filigran, cu condiţia ca măiestria artistului să tindă spre desăvârşire.
Încă din aceste cinci episoade se simte că scenariştii au început prin a-şi construi nişte personaje complexe şi solide, cu back-story-uri consistente (inclusiv la nivel de fond, nu doar enunţiativ), ceea ce asigură din start fundamentul uman al întregului serial. Unele mici incertitudini, pasagere sper, s-ar remarca la nivelul dramatismului. Serialul îşi propune ca fiecare episod să urmeze reţeta unei piese de teatru scurt - soluţie firească şi generoasă, dar deloc uşoară, cunoscută fiind dificultatea de a fi percutant cu mijloace minime. În acest sens, primele două episoade sunt extrem de liniare, constând în primul rând din dialoguri (cam prea încărcate sexual, la un pas de vulgaritatea inestetică, în cazul celui dintâi - şi punctate de câte o dezvăluire verbală spre final). Mai simplu spus, nu m-au captivat deloc - lipseşte kick-start-ul, cu atât mai necesar în cazul unui serial (la cinema, de bine de rău, ai dat banii, deci rămâi în sală). Noroc că următoarele două episoade reuşesc să se desprindă de palierul staţionar (al treilea surprinzând plăcut prin apariţia personajului Diana, iar al patrulea fiind pe departe cel mai dramatic), iar ultimul coboară din nou tensiunea: dincolo de etalarea crizei care se prefigurează şi în viaţa personajului principal şi substanţa intelectuală a discuţiei, replicile curg totuşi cu o lentoare pe cât de explicabilă, pe atât de periculoasă pentru un final de săptămână care ar trebui să amorseze grupajul viitor. Totodată, nu pot trece foarte uşor peste premisa facilă de tip "naş care-şi găseşte naşul": stropitorul stropit, păcălicul păcălit, psihoterapeutul psihoterapeutizat - ţin minte că, prin 1978, o colegă de generaţie, dintr-un alt liceu, scrisese un roman despre o redactoră de televiziune care se ocupa de problemele sociale ale unor tineri în derivă (voila!), fără să-şi poată rezolva problemele cu propria fiică (adică, alte măşti, aceeaşi piesă)... În aceste condiţii, tot ce pot aştepta e ca evoluţia în continuare a personajului Andrei Poenaru să fi putut evita capcanele clişeelor, oferind nişte surprize cu adevărat insolite şi interesante - adică, definiţia originalităţii: a spune lucruri vechi în moduri cât mai noi.
Un alt aspect extrem de important, cu care am stârnit controverse la conferinţa de presă, este cel al dialogurilor. Replicile tuturor personajelor au toate calităţile importante (naturaleţe, cursivitate, substanţă, diversitate - de la înalta ţinută intelectuală a personajelor elevate, până la automatismele adolescentei sau accentele rudimentare ale "grăjdarului") - cu o excepţie (crucială): scânteia. Nu sunt destul de scăpărătoare, de sclipitoare, de "snappy" şi "catchy" - nu propulsează poveştile înainte atât de dinamic pe cât ar fi necesar în cazul unui film de dialog prin excelenţă (de unde şi starea relativ trenantă, la care m-am referit deja, a primelor două episoade - noroc că, o dată cu intrarea pe platou a Dianei, lucrurile încep să se învioreze). Dat fiind că serialul original e israelian, iar evreii excelează în materie de umor verbal (mi-e greu să imaginez un dramaturg mai cuceritor ca Neil Simon!), putem doar să presupunem cum arătau dialogurile originale (şi, eventual, cele din varianta americană - scrisă de o galerie numărând nu mai puţin de douăzeci şi unu de scenarişti, inlusiv, pe lângă Hagai Levi, nume ca Nir Bergman, Ori Sivan, Amy Lippman, Asaf Tzipor, Daphna Levin, Jacquelin Reingold, Anya Epstein, Dan Futterman sau Yael Hedya)
Ce-i drept, aici lucrurile nu sunt deloc simple. Verbiajul psihoterapiei este foarte precis calibrat, presupunând reguli normative şi expresii standard, astfel încât libertatea dialoghistului e limitată drastic - însă tot de aici poate proveni şi marea provocare: să respecţi rigorile lexicale ale profesiunii, şi totodată să pui în gura actorilor nişte replici la fel de captivante ca la Ben Hecht, Charles MacArthur, Peter Shaffer, Peter Hacks sau Aldo Nicolaj (în fond, şi Itek Domnici, ala I.A.L. Diamond, s-a născut la Ungheni - nu?).
Ajungem, însă, la compartimentul regie, unde serialul înregistrează un salt impetuos, în doi timpi alternativi - timpi numiţi Adrian Sitaru şi Titus Muntean. Aici, surpriza e totală. Cei doi tineri regisori ne-au obişnuit cu stilurile lor creative şi mereu surprinzătoare, dacă ar fi să ne amintim doar experimentul unghiurilor subiective filmate din mână, şi atât de savant orchestrate, din "Pescuit sportiv", sau poezia densă a concepţiei vizuale din reconstituirea retro-rustică a "Caravanei cinematografice". În schimb, cu "În derivă", Sitaru şi Muntean îşi relevă capacitatea de a stăpâni cu fecunditate concepţia ingrată a kammerspiel-ului static, construit după principiile decupajului tip ping-pong de replici. Deşi atât de diferiţi ca personalitate artistică, cei doi se acordă stilistic în totalitate, fiecare dintre ei reuşind să dinamizeze mizanscena aproape imobilă la care-i obligă setup-ul dramaturgic, în primul rând prin ritmul interior al personajelor (un ochi format va decela fără întârziere semnele unei cooperări laborioase cu actorii - iar la conferinţa de presă s-a povestit despre orele îndelungate petrecute în echipă, pe platou, unde ajunseseră efectiv să aibă o a doua familie şi casă). Se simte rodul repetiţiilor insistente, cu atât mai mult cu cât nu s-a filmat ca pentru televiziune, cu şnururi în faţa mai multor camere, decupate apoi la pupitrul de montaj (unde oricum s-au aflat doi maeştri recunoscuţi: Dan Nanoveanu şi Cătălin F. Cristuţiu, capabili să fuzioneze într-un tot unitar chiar şi cele mai disjuncte cadre - ceea ce aici nu era cazul), ci aproape numai cadru cu cadru, după sistemul cinematografic clasic - şi nu se simte absolut nici o ruptură! (Ca să fim drepţi, în episodul doi există o săritură peste ax vizibilă - dar revendicată de la producător, care n-a vrut să priceapă ce căuta acolo acel plan general cu rol de tampon şi, până la urmă, l-a scos la montaj peste capul lui Titus Muntean.) Într-adevăr, sub acest aspect filmul mai are şi valenţele unui complex studiu portretistic, făcându-ne foarte curioşi să vedem cum se vor completa în continuare profilurile celor şapte personaje principale pe care le-am cunoscut în prima săptămână.
Şi iată-ne, în sfârşit, şi la adevăratul tezaur al serialului: actorii.
Ar fi părut improbabil să se mai poată spune ceva semnificativ despre Marcel Iureş, care nu refuză roluri decât atunci când constrângerile de timp îl împiedică să le accepte - iar în rest, are resurse de a valorifica până şi cele mai sărace partituri. Aici, însă, i se oferă un Andrei Poenaru robust şi fragil în acelaşi timp, puternic şi vulnerabil, material şi evanescent. Desigur, potenţialul de complexitate al personajului subzistă în relaţia paradoxală dintre autoritatea sa în raport cu clienţii, neputinţa faţă de propriile probleme familiale, şi consultaţiile primite de la propria lui formatoare şi terapeută, Maria - în rolul căreia Tamara Creţulescu, o actriţă de tip cerebral prin excelenţă, îşi aduce vasta experienţă de teatru (iar de film, mai restrânsă dar şi mai concetrat-selectivă) pentru a pedala fin pe un joc atent dozat al subtilităţilor şi nuanţelor. Dintre clienţi, Maria Dinulescu, cu a ei Nora, se vădeşte a fi adevărată şi puternică precum o ştim, iar în comparaţie cu personajele sale de până acum, aduce un element novator de instabilitate frivolă cu tendinţe agresive (foarte interesantă comparaţia cu Ana-Violeta, construită tot cu ajutorul lui Adrian Sitaru, unde jocurile erotic-manipulatoare se orchestrau într-un cu totul alt registru - perversitatea de acolo fiind acum convertită într-un complex de inferioritate). Mult mai surprinzător se relevă Victor, un Vlad Zamfirescu care după şaptesprezece ani de roluri niciodată prea semnificative (chiar şi în filme importante, ca ale lui Nae Caranfil), construieşte acum un ofiţer din trupele speciale a cărui duritate fabricată începe să se fisureze sub efectul insidios al remuşcărilor nemărturisite. Proporţia de forţă şi slăbiciune e foarte atent echilibrată, iar mijloacele expresive sobre ale actorului mă poartă cu gândul spre Tom Hanks. Aşa cum am spus şi când am ierarhizat primele cinci episoade sub aspectul dramatismului, cel mai interesant se manifestă Andreea Bibiri şi Bogdan Dumitrache, în Ruxandra şi Tudor - un cuplu incompatibil/complementar, ale cărui tensiuni interioare nu pot duce decât fie spre dezastrul familial, fie spre o coeziune rară (deşi fortificată inevitabil de permanentele tensiuni proprii relaţiei love-hate-love); cei doi se completează şi în plan actoricesc, temperamentul volatil al Andreei, cultivat cu precădere pe scena teatrului, conjugându-se cu curenţii de adâncime ai taciturnului şi introvertitului Bogdan - capabil ca, în rol, să propună un cu totul alt sistem de repere, mult mai impetuos proiectat în exterior.
Se impune, însă, un spaţiu aparte pentru marea descoperire a serialului, Maria Mitu - interpreta adolescentei rebele Diana. Personajul în sine promite o evoluţie imprevizibilă: pare să fie absolut normală şi echilibrată, şi doar o conjunctură nefericită, asociată cu un accident rutier, i-a atras suspiciuni de tendinţe suicidare, pe care încearcă să le alunge cu ajutorul unui atestat de normalitate de la psiholog - însă ceva-ceva se strecoară insidios şi prin comportamentul ei. Actriţa, încă în clasa a XII-a la Sfântul Sava, a ajuns în distribuţie printr-un concurs de împrejurări parţial fortuit, numai pentru a-şi descoperi o vocaţie până acum nebănuită. Dincolo de o dezinvoltură surprinzătoare pentru o neprofesionistă de optsprezece ani, Maria vădeşte o paletă bogată de mijloace expresive, din care se disting umorul, forţa, spiritul independent, fatalul mariaj între nonconformism şi stereotipie propriu întotdeauna acelei vârste, şi capacitatea de a sugera mistere incitante. În prezent se pregăteşte pentru admiterea la actorie, şi nu pot decât să sper că măcar în cazul ei comisiile de la U.N.A.T.C. să-şi găsească puterea de a privi prin albeaţa de pe ochi, recunoscându-i valoarea (nu de alta, dar la sesiunea de anul ăsta iar s-au ilustrat prin nişte gafe cât măgăoaia din Matei Voevod; restul e tăcere - deocamdată...)
Ar fi, aşadar, momentul concluziilor - dar cum serialul abia a început, iar realizatorii ne-au oferit, în avanpremieră, doar primele cinci episoade, suntem nevoiţi să ne rezumăm doar la pronosticuri. Sunt pline de făgăduieli, precum am spus, iar un lucru e deja sigur: avem un serial inteligent şi sobru, bine lucrat, pentru publicul de o anumită ţinută intelectuală. N-ar strica, totuşi, ca audienţa să i se extindă - căci sunt lucruri de învăţat din el. Pot numai să sper că cele patruzeci şi cinci de episoade ale primului sezon vor onora semnele bune ale începutului, ba chiar vor vădi resurse de popularitate îndestulătoare pentru a motiva şi continuarea.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
29 noiembrie, 2010, h. 05:30-09:16
Bucureşti, România
