Părerea criticului
Documentarul În inima naționalei, care va avea premiera pentru public pe 13 mai, debutează în forță, proaspăt, alert, cu montaj foarte bun, ce dă întregii producții un ritm impecabil, care te face nu doar să nu pleci din sală, dar nici să nu te uiți în telefon.
Puține domenii din România se pot lăuda astăzi cu mai puțin succes decât fotbalul, ceea ce e cu atât mai neplăcut cu cât acest sport rămâne și acum în umbra generației de aur. Și nu e ca la filme, unde în ultimii 20-30 de ani românii au mai luât câte un Palme d'Or, câte un Cannes, făcând să se audă de cinematograful românesc în toată Europa. Nu, de Hagi și de generația de aur a auzit toată planeta, poți să te duci într-un sat uitat din lume din orice țară și orice copil de pe stradă va ști cine e Hagi. Cam ăsta e succesul despre care vorbim. Exact din acest motiv Răzvan Burleanu și conducerea FRF au nevoie de mult timp deja să vină cu o formulă care să ridice nivelul în fotbalul românesc, cu atât mai mult cu cât greii acestui sport sunt foarte contestați la nivelul opiniei publice, iar așteptările sunt foarte mari.
Conducerea FRF e conștientă însă de acest lucru, motiv pentru care lansează pe piață documentarul În inima Naționalei: din vestiar până în Germania, realizat de un regizor cvasi-necunoscut pe nume Remus Achim (are în pre-producție ceva numit Picasso Burning). Mai mult, ca să arate clar că e conștient de părerea oamenilor despre el și instituția pe care o conduce, Burleanu îi dă voie lui Achim să înceapă documentarul chiar așa, mai precis cu imagini de arhivă de la diverse posturi TV, unde fie comentatorii sportivi, fie chiar jurnaliști precum Florin Negruțiu, nu fac economie de vorbe de ocară la adresa naționalei mari, făcând mișto la greu de tatuajele jucătorilor și de faptul că, spune Negruțiu, fotbaliștii români sparg semințe, ăsta fiind de altfel, în opinia lui, nivelul întregii țări.
Acesta este, așadar, contextul pe care se așează documentarul În inima naționalei, care, spre plăcuta surpriză a spectatorului, debutează în forță, proaspăt, alert, cu montaj foarte bun, care îi dă întregii producții un ritm impecabil, care te face nu doar să nu pleci din sală, dar nici să nu te uiți în telefon. Dincolo de asta, documentarul lui Achim mai face un lucru foarte important: umanizează, puternic chiar, generația unor băieți, unii dintre ei foarte tineri și foarte contestați în societate. Astfel, pe fundalul campaniei de calificare la Euro 2024 (turneul final începe chiar în luna iunie), în Germania, membrii naționalei mari sunt luați fiecare în parte și prezentați publicului ca la carte, de la satul sau orașul în care s-a născut fiecare și până la pantofii pe care i-au rupt pe tăpșane ani și ani în șir ca să poată ajunge la acest nivel.
Felul în care face acest lucru Remus Achim, însă, este atât de ingenuu, iar băieții sunt atât de naturali și de mișto în fața camerei, încât nu trebuie să știi absolut nimic despre fotbal ca să-i placi, lucru care se și întâmplă și care spune multe despre calitatea documentarului. În afară de asta, însă, filmul mai face ceva important, anume că spune povestea a doi sportivi care încearcă să iasă din umbra copleșitoare a succesului pe care l-au avut părinții lor, respectiv Gică Hagi și Anghel Iordănescu, ambii copii ai acestora având, în esență, mult mai mult de dovedit decât colegii lor de la echipă, asupra cărora nu apasă presiunea succesului și celebrității taților lor.
În inima naționalei nu se limitează însă numai la acest palier oarecum formal, de a prezenta echipa României și drumul ei până la Euro 2024 (momente diferite în timp, intercalate de altfel foarte smart de Remus Achim prin imagini filmate pe șestache, zice el, în vestiar, cu interviuri efective cu jucătorii pe platoul de filmare), ci ridică nivelul până la a spune, prin vocea personajelor, că în această etapă de calificare a avut loc o schimbare de mentalitate. Așadar, România nu mai e echipa aia bleagă, care-și dă cu stângu-n dreptu și care nu știe de ce e pe teren. Nu, acum România e o echipă cu suflet, legată atât în teren cât și în afara lui, o echipă care luptă puternic pentru orice șansă și până în ultima secundă.
Aici, de altfel, în chiar acest punct, e miza maximă a documentarului, iar asta pentru că, așa cum spun și imaginile de arhivă prezentate la începutul filmului, sunt calități pe care are nevoie să le regăsească întregul popor român, nu doar echipa națională. Iar în momentul când îți dai seama că Remus Achim, prin personajele lui, face cu ochiul exact către această idee, înțelegi că ai în față o producție aspirațională, ba chiar exemplară prin felul în care pune problema și invită fotbaliștii, spectatorii, tribunele, românii, în fine, țara, să renască. Să-și găsească, practic, o altă stare de spirit, care să îi valorifice întregul potențial și care să se mute de la fotbal spre popor, sau invers, în așa fel încât nici România să nu mai fie țara aia obosită de care râde toată lumea, ci una mândră, încrezătoare, care, asemenea fotbaliștilor noștri, muncește de rupe și se educă, și vorbește frumos, și, încă o dată, luptă pentru orice șansă până la capăt.
În fine, mai trebuie spus pe final că, pe cât de reușită e această operațiune de PR a FRF (din moment ce FRF a băgat banii în producția filmului), pe atât de riscantă este, dintr-un motiv simplu: fotbalul ține mult de șansă, iar dacă naționala nu performează la Euro 2024, atunci toată apropierea pe care o creează acest film între public și echipă, devine oarecum flască, în absența unui succes. Asta nu îi ia însă din calități filmului lui Remus Achim, care poate fi considerat o ieșire foarte bună în lume din perspectiva unui regizor, cât despre momentul în timp pe care îl prezintă, el rămâne unul bun pentru echipa României indiferent ce va face în Germania. Un câștig, așadar, există: cândva, peste zeci de ani, lumea va ști că în 2024 un grup de băieți tineri au găsit o mentalitate diferită, de învingători, sub bagheta antrenorului lor, lucru surprins într-un documentar foarte bun. Iar ăsta este meritul filmului regizat de Remus Achim.
Puține domenii din România se pot lăuda astăzi cu mai puțin succes decât fotbalul, ceea ce e cu atât mai neplăcut cu cât acest sport rămâne și acum în umbra generației de aur. Și nu e ca la filme, unde în ultimii 20-30 de ani românii au mai luât câte un Palme d'Or, câte un Cannes, făcând să se audă de cinematograful românesc în toată Europa. Nu, de Hagi și de generația de aur a auzit toată planeta, poți să te duci într-un sat uitat din lume din orice țară și orice copil de pe stradă va ști cine e Hagi. Cam ăsta e succesul despre care vorbim. Exact din acest motiv Răzvan Burleanu și conducerea FRF au nevoie de mult timp deja să vină cu o formulă care să ridice nivelul în fotbalul românesc, cu atât mai mult cu cât greii acestui sport sunt foarte contestați la nivelul opiniei publice, iar așteptările sunt foarte mari.
Conducerea FRF e conștientă însă de acest lucru, motiv pentru care lansează pe piață documentarul În inima Naționalei: din vestiar până în Germania, realizat de un regizor cvasi-necunoscut pe nume Remus Achim (are în pre-producție ceva numit Picasso Burning). Mai mult, ca să arate clar că e conștient de părerea oamenilor despre el și instituția pe care o conduce, Burleanu îi dă voie lui Achim să înceapă documentarul chiar așa, mai precis cu imagini de arhivă de la diverse posturi TV, unde fie comentatorii sportivi, fie chiar jurnaliști precum Florin Negruțiu, nu fac economie de vorbe de ocară la adresa naționalei mari, făcând mișto la greu de tatuajele jucătorilor și de faptul că, spune Negruțiu, fotbaliștii români sparg semințe, ăsta fiind de altfel, în opinia lui, nivelul întregii țări.
Acesta este, așadar, contextul pe care se așează documentarul În inima naționalei, care, spre plăcuta surpriză a spectatorului, debutează în forță, proaspăt, alert, cu montaj foarte bun, care îi dă întregii producții un ritm impecabil, care te face nu doar să nu pleci din sală, dar nici să nu te uiți în telefon. Dincolo de asta, documentarul lui Achim mai face un lucru foarte important: umanizează, puternic chiar, generația unor băieți, unii dintre ei foarte tineri și foarte contestați în societate. Astfel, pe fundalul campaniei de calificare la Euro 2024 (turneul final începe chiar în luna iunie), în Germania, membrii naționalei mari sunt luați fiecare în parte și prezentați publicului ca la carte, de la satul sau orașul în care s-a născut fiecare și până la pantofii pe care i-au rupt pe tăpșane ani și ani în șir ca să poată ajunge la acest nivel.
Felul în care face acest lucru Remus Achim, însă, este atât de ingenuu, iar băieții sunt atât de naturali și de mișto în fața camerei, încât nu trebuie să știi absolut nimic despre fotbal ca să-i placi, lucru care se și întâmplă și care spune multe despre calitatea documentarului. În afară de asta, însă, filmul mai face ceva important, anume că spune povestea a doi sportivi care încearcă să iasă din umbra copleșitoare a succesului pe care l-au avut părinții lor, respectiv Gică Hagi și Anghel Iordănescu, ambii copii ai acestora având, în esență, mult mai mult de dovedit decât colegii lor de la echipă, asupra cărora nu apasă presiunea succesului și celebrității taților lor.
În inima naționalei nu se limitează însă numai la acest palier oarecum formal, de a prezenta echipa României și drumul ei până la Euro 2024 (momente diferite în timp, intercalate de altfel foarte smart de Remus Achim prin imagini filmate pe șestache, zice el, în vestiar, cu interviuri efective cu jucătorii pe platoul de filmare), ci ridică nivelul până la a spune, prin vocea personajelor, că în această etapă de calificare a avut loc o schimbare de mentalitate. Așadar, România nu mai e echipa aia bleagă, care-și dă cu stângu-n dreptu și care nu știe de ce e pe teren. Nu, acum România e o echipă cu suflet, legată atât în teren cât și în afara lui, o echipă care luptă puternic pentru orice șansă și până în ultima secundă.
Aici, de altfel, în chiar acest punct, e miza maximă a documentarului, iar asta pentru că, așa cum spun și imaginile de arhivă prezentate la începutul filmului, sunt calități pe care are nevoie să le regăsească întregul popor român, nu doar echipa națională. Iar în momentul când îți dai seama că Remus Achim, prin personajele lui, face cu ochiul exact către această idee, înțelegi că ai în față o producție aspirațională, ba chiar exemplară prin felul în care pune problema și invită fotbaliștii, spectatorii, tribunele, românii, în fine, țara, să renască. Să-și găsească, practic, o altă stare de spirit, care să îi valorifice întregul potențial și care să se mute de la fotbal spre popor, sau invers, în așa fel încât nici România să nu mai fie țara aia obosită de care râde toată lumea, ci una mândră, încrezătoare, care, asemenea fotbaliștilor noștri, muncește de rupe și se educă, și vorbește frumos, și, încă o dată, luptă pentru orice șansă până la capăt.
În fine, mai trebuie spus pe final că, pe cât de reușită e această operațiune de PR a FRF (din moment ce FRF a băgat banii în producția filmului), pe atât de riscantă este, dintr-un motiv simplu: fotbalul ține mult de șansă, iar dacă naționala nu performează la Euro 2024, atunci toată apropierea pe care o creează acest film între public și echipă, devine oarecum flască, în absența unui succes. Asta nu îi ia însă din calități filmului lui Remus Achim, care poate fi considerat o ieșire foarte bună în lume din perspectiva unui regizor, cât despre momentul în timp pe care îl prezintă, el rămâne unul bun pentru echipa României indiferent ce va face în Germania. Un câștig, așadar, există: cândva, peste zeci de ani, lumea va ști că în 2024 un grup de băieți tineri au găsit o mentalitate diferită, de învingători, sub bagheta antrenorului lor, lucru surprins într-un documentar foarte bun. Iar ăsta este meritul filmului regizat de Remus Achim.
