O MIZERIE! Dacă s-ar face astfel de filme și pe la "mai marii" ce s-ar alege de noi?!
sorin86
pe 10 Octombrie 2019 23:48
Filmul este o mare dramă. Este drama pițipoancei de fezbuc, care stă și clocește o idee tembelă și crede că va rupe gura tîrgului, sau a lumii cu mărgica ouată, și poate va primi vreo 14 oscaruri. Numai că te gîndești la suprarealism și-ți amintești de Twin Peaks. Dar Popeasca nu e vreun David Linch. Ea o creatoare limitată și cu idei simple și proaste. Zeci de minute risipite grav, în care nu se întîmplă nimic. E doar proiecție minții vide a autoarei, care crede că bărbatul e un sălbatic și un primitiv și omul peșterii, iar femeia e rațiunea! Clișee de liceu, atmosferă sumbră, că, deh, dacă facem un gunoi, trebuie să pară „psihologic”. Lungi scene, interminabile, cu nimic despre nimic. Și cu multă obscuritate. Recomand acest film. Ca să vedeți cam cum se face un film imbecil. Și atunci să încercați să-l împărțiți în două episoade, că e foarte greu de digerat tot deodată.
ancota
pe 11 Ianuarie 2019 21:30
Artistii in general si creatorii in special sunt niste firi complicate, oameni framantati de propriile indoieli, de propriile angoase cu care se lupta permanent. Lupta asta e inevitabila. Actul creatiei se bazeaza pe o astfel de lupta, iar cand ideile o iau la goana spre beneficiarul operei de arta (in cazul nostru spectator) demonii sunt lasati sa le calareasca si astfel sa le puna in miscare. In cazul acestui film demonii scapati din gandirea autoarei calaresc pe cateva idei interesante, dar din pacate nu au taria de a le duce prea departe. In povestea lui Disney se numea Jiminy Cricket aici am observat ca e trecuta K. Atat. E constiinta lui, a personajului principal. Dar desi personajul principal (Cuzin Toma) interactioneaza cu aceasta constiinta (Dorotheea Petre in cazul de fata) cei doi nu-si vorbesc. Nu au niciun fel de dialog. Si ar fi fost interesant. Chiar foarte interesant. Ideea acestei constiinte omniprezente care reuseste sa-l ghideze intr-o mai mare sau mai mica masura (asa cum spuneam) nu e rea, doar ca e tratata putin confuz, greoi, parca obositor. De fapt tot filmul sta sub semnul acestei oboseli cronice si asta face ca lupta spectatorului cu somnul sa fie grea, foarte grea. Aceasta relatie dintre el si constiinta sa junge cumva sa se substituie subiectului principal si inloc sa ajute intriga, povestea (care o fi fost aia) sa mearga mai departe, devine un balast, o piedica in calea dinamicii acestui film. Subiect, intriga, astea... aaa... nu prea exista. Adica mai pe direct, nu prea se intampla mai nimic. Singurele scene cat de cat interesante sunt cele din sala de tribunal. (Si nu as vrea sa trec mai departe fara sa-l amintesc pe Madalin Mandin ce da viata personajului Scoverga. Minunat. Bravo!) Daca ati atipit si ati pierdut vreuna nu disperati, se repeta vorbaria ca sa ne intre bine in cap. Desi filmate interesant dintr-o miscare de rotatie cu camera in centrul salii, acestea dureaza doar cateva minute. Poate va intrebati ce se intampla in restul filmului pana la 93 de minute. Pai ca de obicei in filmele romanesti. Lumea se plimba, mananca, viziteaza persoane la spital (fara vreo legatura cu tema principala), iar se plimba, mai sta (da, sta pur si simplu si se uita pe geam, pe... sta, da). Asteapta, practic sa treaca timpul ala de o ora si jumatate pentru ca filmul sa fie lungmetraj. Asta e scopul principal. Restul? Restul e o mare lalaiala, plictiseala fara margini sau cum vreti sa-i spuneti. Singurul lucru notabil poate ca e coloana sonora. Bine realizata, profunda, asumata si foarte sugestiva. Daca ai asculta muzica din acest film cu ochii inchisi ai putea crede ca te afli in fata unui film adevarat cu o actiune interesanta si o poveste spusa cursiv, dar asa...vazand si ce se intampla pe ecran... sau pardon, ce nu se intampla pe ecran...
Dar nu trebuie sa ma credeti pe cuvant. Mergeti si vedeti filmul. Cred ca-l mai prindeti la Cinemateca. Astazi (11 ian 2019) am fost 3 (trei) spectatori in sala.
Sandro_botticelli
pe 18 Decembrie 2018 16:24
Noroc ca regizorii nostrii fac si filme bune, mai putin d'astea ca "In pronuntare" si "Charleston".
mirodoni
pe 07 Decembrie 2018 22:27
„În pronunțare” - nu e ce se vede
http://www.cinemagia.ro/forum/showthread.php?p=1728309#post1728309
O tipă stă la fereastră în zori de zi și privește afară. Afară se vede peretele scorojit al unui bloc de locuințe. Tipa se răsucește spre interior și vedem un bărbat și o femeie care dorm în paturi alăturate. Nu vedem cine este femeia din planul doi, dar bărbatul este Firicel din „Las Fierbinți”. Cuzin Toma, adică!
Tipa, interpretată de Dorotheea Petre, îi pune lui Firicel o zgardă de gât, îl trezește și-l ridică din pat. Îl duce de zgardă prin parc, apoi îi găsim pe amândoi, unul lângă celălalt, în robă, la Tribunal! Tare, foarte tare!
Doar că pe parcursul filmului, spectatorul nu înțelege nimic. Întors acasă, dacă nu se ia cu alte treburi, citește sinopsisul și înțelege totul, ba s-ar putea chiar să i se pară prea simplist.
„O dramă suprarealistă despre un judecător de 40 de ani cu un tată suferind, o căsnicie în suferință și cazuri insignifiante de rezolvat. O pledoarie pentru cine deține puterea - Andi, partea animalică sau K, partea rațională.”
Cred că se înțelege că „tipa” este K, iar Firicel este Andi. Nu mai spun cine este femeia din patul alăturat! Spectatorul, oricum, nu va ști pe tot parcursul filmului. Olimpia Melinte este Lara iar egizoarea este Mihaela Popescu, debutantă în lungmetraj.
Desigur, eu mă leg de toate „nimicurile”, cum ar fi de exemplu vârsta de 40 de ani, care apare doar în sinopsis, sau repetiția grosolană de aici, „suferind” și „suferință”, iar „pledoaria” se pare că este dilemă.
Ce-aș fi vrut eu, ca simplu spectator, ar fi fost să nu fiu nevoit, totuși, să citesc sinopsisul. Dar scenarista Mihaela Popescu ar fi trebuit să aibă ceva mai multă inspirație, fără să abandoneze suprarealismul. Modalități ar fi fost berechet.
Nu dau exemple, aștept provincia!
Dar nu trebuie sa ma credeti pe cuvant. Mergeti si vedeti filmul. Cred ca-l mai prindeti la Cinemateca. Astazi (11 ian 2019) am fost 3 (trei) spectatori in sala.
http://www.cinemagia.ro/forum/showthread.php?p=1728309#post1728309
O tipă stă la fereastră în zori de zi și privește afară. Afară se vede peretele scorojit al unui bloc de locuințe. Tipa se răsucește spre interior și vedem un bărbat și o femeie care dorm în paturi alăturate. Nu vedem cine este femeia din planul doi, dar bărbatul este Firicel din „Las Fierbinți”. Cuzin Toma, adică!
Tipa, interpretată de Dorotheea Petre, îi pune lui Firicel o zgardă de gât, îl trezește și-l ridică din pat. Îl duce de zgardă prin parc, apoi îi găsim pe amândoi, unul lângă celălalt, în robă, la Tribunal! Tare, foarte tare!
Doar că pe parcursul filmului, spectatorul nu înțelege nimic. Întors acasă, dacă nu se ia cu alte treburi, citește sinopsisul și înțelege totul, ba s-ar putea chiar să i se pară prea simplist.
„O dramă suprarealistă despre un judecător de 40 de ani cu un tată suferind, o căsnicie în suferință și cazuri insignifiante de rezolvat. O pledoarie pentru cine deține puterea - Andi, partea animalică sau K, partea rațională.”
Cred că se înțelege că „tipa” este K, iar Firicel este Andi. Nu mai spun cine este femeia din patul alăturat! Spectatorul, oricum, nu va ști pe tot parcursul filmului. Olimpia Melinte este Lara iar egizoarea este Mihaela Popescu, debutantă în lungmetraj.
Desigur, eu mă leg de toate „nimicurile”, cum ar fi de exemplu vârsta de 40 de ani, care apare doar în sinopsis, sau repetiția grosolană de aici, „suferind” și „suferință”, iar „pledoaria” se pare că este dilemă.
Ce-aș fi vrut eu, ca simplu spectator, ar fi fost să nu fiu nevoit, totuși, să citesc sinopsisul. Dar scenarista Mihaela Popescu ar fi trebuit să aibă ceva mai multă inspirație, fără să abandoneze suprarealismul. Modalități ar fi fost berechet.
Nu dau exemple, aștept provincia!