Părerea criticului
Nominalizată la Oscar în 2011 (a pierdut în faţa filmului danez Într-o lume mai bună, regizat de Susanne Bier), producţia canadiană Incendii e categoric o alternativă fericită la comediile şi action-urile Hollywood-ului. Dacă ai ocazia, mergi să vezi drama semnată de Denis Villeneuve, cu surprizele ei extreme presărate pe unul dintre cele mai interesante parcursuri văzute în ultima vreme la cinema.
La început facem cunoştinţă cu gemenii canadieni Jeanne (Mélissa Désormeaux-Poulin) şi Simon (Maxime Gaudette). Mama lor Nawal (Lubna Azabal), care a emigrat cu decenii în urmă dintr-o ţară nenumită din Orientul Apropiat, tocmai a murit şi a lăsat un testament ce îi ia pe gemeni pe nepregătite: cei doi primesc de la notarul Lebel, totodată şi fostul şef al mamei lor, două scrisori. Una îi este adresată tatălui lor, pe care îl credeau mort, cealaltă unui frate de care n-au auzit niciodată. Ultima dorinţă a mamei este ca cei doi copii ai ei să-i redescopere trecutul tensionat, anii de tinereţe din ţara natală, bântuită de crime, tortură, ani de închisoare şi stigmatele societăţii. "Moartea nu este niciodată sfârşitul poveştii", spune cu înţelepciune notarul, iar Villeneuve va avea aproape două ore la dispoziţie ca să arate că exact aşa stau lucrurile.
Regizorul şi scenaristul canadian (filmul este inspirat de piesa de teatru omonimă scrisă de Wajdi Mouawad) urmează în paralel cele trei destine, al mamei şi-al gemenilor, dezvăluind cu zgârcenie detalii din viaţa cu totul şi cu totul ieşită din comun a lui Nawal. Sunt atinse câteva din cele mai fierbinţi subiecte ale istoriei ultimei jumătăţi de secol, de la veşnicul conflict dintre musulmanii şi creştinii din Orient, până la încălcările flagrante ale drepturilor omului în astfel de vremuri de restrişte sau strictele reguli de familie din comunităţile locale. Coloana vertebrală a tot ceea ce se întâmplă în film este o idee ce persistă mult după terminarea genericului de final: răul şi consecinţele sale persistă la nesfârşit în jurul celor ce-l comit sau îl suportă, lăsând urme mai rezistente ca arsurile.
Ar fi o idee bună să bei o cafea înainte de a merge la film: timp de două ore şi zece minute, Villeneuve nu îşi menajează deloc spectatorii cu un slalom printre diferite perioade de timp care te va face să cauţi mereu indicii pentru a te descoperi unde te afli. Nu ajută nici faptul că traseul din poveste este fictiv, prin oraşe cu nume nefamiliare, sau prin ţări şi regiuni nenumite, ceea ce anulează atât distanţele cât şi perioadele. De fapt acesta este şi marele reproş pe care i-l poţi aduce filmului, căci ai nevoie de mare bunăvoinţă ca să nu denunţi eşafodajul construit în jurul unei dezvăluiri şocante din final. Ai impresia că regizorul a supralicitat nepermis de mult, ca într-un joc de poker în timpul căruia toată lumea se distrează pierzând şi câştigând sume modice, iar cineva aruncă brusc în joc o sumă colosală. E un bobârnac care te scoate din peisaj şi pe care, dacă eşti atent, îl şi simţi venind, ceea ce-i taie din forţa bulversantă.
Oricum, Incendii este categoric un film de văzut şi cu siguranţă nu o să rămâi indiferent pe măsură ce i se derulează secvenţele atât de puternice.
La început facem cunoştinţă cu gemenii canadieni Jeanne (Mélissa Désormeaux-Poulin) şi Simon (Maxime Gaudette). Mama lor Nawal (Lubna Azabal), care a emigrat cu decenii în urmă dintr-o ţară nenumită din Orientul Apropiat, tocmai a murit şi a lăsat un testament ce îi ia pe gemeni pe nepregătite: cei doi primesc de la notarul Lebel, totodată şi fostul şef al mamei lor, două scrisori. Una îi este adresată tatălui lor, pe care îl credeau mort, cealaltă unui frate de care n-au auzit niciodată. Ultima dorinţă a mamei este ca cei doi copii ai ei să-i redescopere trecutul tensionat, anii de tinereţe din ţara natală, bântuită de crime, tortură, ani de închisoare şi stigmatele societăţii. "Moartea nu este niciodată sfârşitul poveştii", spune cu înţelepciune notarul, iar Villeneuve va avea aproape două ore la dispoziţie ca să arate că exact aşa stau lucrurile.
Regizorul şi scenaristul canadian (filmul este inspirat de piesa de teatru omonimă scrisă de Wajdi Mouawad) urmează în paralel cele trei destine, al mamei şi-al gemenilor, dezvăluind cu zgârcenie detalii din viaţa cu totul şi cu totul ieşită din comun a lui Nawal. Sunt atinse câteva din cele mai fierbinţi subiecte ale istoriei ultimei jumătăţi de secol, de la veşnicul conflict dintre musulmanii şi creştinii din Orient, până la încălcările flagrante ale drepturilor omului în astfel de vremuri de restrişte sau strictele reguli de familie din comunităţile locale. Coloana vertebrală a tot ceea ce se întâmplă în film este o idee ce persistă mult după terminarea genericului de final: răul şi consecinţele sale persistă la nesfârşit în jurul celor ce-l comit sau îl suportă, lăsând urme mai rezistente ca arsurile.
Ar fi o idee bună să bei o cafea înainte de a merge la film: timp de două ore şi zece minute, Villeneuve nu îşi menajează deloc spectatorii cu un slalom printre diferite perioade de timp care te va face să cauţi mereu indicii pentru a te descoperi unde te afli. Nu ajută nici faptul că traseul din poveste este fictiv, prin oraşe cu nume nefamiliare, sau prin ţări şi regiuni nenumite, ceea ce anulează atât distanţele cât şi perioadele. De fapt acesta este şi marele reproş pe care i-l poţi aduce filmului, căci ai nevoie de mare bunăvoinţă ca să nu denunţi eşafodajul construit în jurul unei dezvăluiri şocante din final. Ai impresia că regizorul a supralicitat nepermis de mult, ca într-un joc de poker în timpul căruia toată lumea se distrează pierzând şi câştigând sume modice, iar cineva aruncă brusc în joc o sumă colosală. E un bobârnac care te scoate din peisaj şi pe care, dacă eşti atent, îl şi simţi venind, ceea ce-i taie din forţa bulversantă.
Oricum, Incendii este categoric un film de văzut şi cu siguranţă nu o să rămâi indiferent pe măsură ce i se derulează secvenţele atât de puternice.
