Părerea criticului
Ziua Independenţei: Renaşterea, cu premiera în cinematografele noastre pe 24 iunie, este din nou gata să ridice ștacheta cu nave spaţiale şi mai mari, explozii mai devastatoare și un sentiment de groază mai apăsător în faţa unui război ce vine de dincolo de stele pentru a extermina Pământul. Captivează, dar nu mai e piatra de hotar pe care o reprezenta primul film, dn 1996. Ziua Independenţei 2 are scene plasate în spațiu mai hipnotizante decât Prometheus -ul lui Ridley Scott și valuri tsunami mai impresionante decât cele din The Impossible/Paradisul spulberat ori San Andreas/Dezastrul din San Andreas. Totuși, am văzut aproape la fel de mult CGI în originalul din 1996. În mod cert, însă, există câteva scene ale apocalipsei care vor rămâne întipărite în memoria cinefilă colectivă.
Anvergura distrugerii este din nou la scară impresionantă, chiar dacă scenele de gen ar fi putut ocupa și mai mult spațiu pe ecran. Singurele scene de gen din Ziua Independenţei: Renaşterea sunt distrugerea Londrei, a unui oraş asiatic anonim (probabil Hong Kong-ul) şi a coastei de Est a Statelor Unite (simbolic, Casa Albă rămâne intactă), relativ limitate în contextul global al filmului.
Am urmărit cu sufletul la gură primul Independence Day. Era combinaţia genială de film de război, film de acţiune, SF, multă retorică pro-americană dar şi o notă pro-pacifistă la nivel global. Pentru un film în esenţă de război, acţiunea din Ziua Independenţei: Renaşterea trebuia să fie mai credibilă din punct de vedere strategic. Nu ştim dacă a fost o idee inspirată premisa de acum a filmului că, în anul 2016, forţele aeriene zboară folosind tehnologie extraterestră recuperată: luptele aeriene din original, făcute cu avioane contemporane momentului respectiv, ni s-au părut mult mai dramatice. În plus, prezenţa lui Will Smith conta enorm, într-unul din primele lui roluri serioase, după ce îl asociasem mai mult cu Prinţul din Bel Air.
Acțiunea din noul Independence Day urmăreşte pas cu pas derularea din primul film - cu excepţia unui singur element surpriză dar care, deşi ar trebui să fie decisiv, joacă un rol relativ redus în economia filmului. Exact aceiaşi paşi ai acţiunii: un atac extraterestru, o primă ripostă a forţelor umane (reprezentate, previzibil, doar de forţele aeriene americane) sortită eşecului, un element cheie care răstoarnă raportul de forţe, o confruntare finală. Extratereştrii, ca eroi negativi, îi copie pe cei din primul film, plus ceva din zona Alien/Predator, deși era de aşteptat măcar o minimă evoluţie a lor dincolo de dezgustătoarele creaturi tentaculare ce populează coşmarurile cinematografice.
Câteva premise interesante nu capătă ponderea meritată: preşedintele american este acum o femeie (jucată cu carismă de Sela Ward), dar care îşi pierde viaţa repede atunci când centrul de comandă subteran este atacat şi distrus. Un echipaj naval destul de colorat, amestec de exploratori şi de contrabandişti, ar putea juca un rol decisiv în combaterea atacului extraterestru – şi, totuşi, este doar martor la acesta. Un alt punct pierdut, deşi relativ minor, din primul film este motivul cooperării internaţionale: în Ziua Independenţei 1, atacul final practic nu ar fi fost posibil fără cooperare internaţională, mai ales că tehnologia era fix la nivelul anilor 1990. Apăreau clar, cam în câte o secvenţă, forţele altor ţări (vizibil oricum Rusia şi Irak).
Punctul forte al filmului Ziua Independenţei: Renaşterea sunt personajele, și atenția pentru dramele personale, într-un context în care ești asaltat ca spectator de scara evenimentelor de pe marele ecran. Acum douăzeci de ani, Will Smith era ales probabil pe criterii de political correctness, fiind de culoare. Şi acum, actrița chineză Angelababy pare să fie între eroii filmului pe acelaşi criteriu. E de lăudat revenirea personajelor (şi a actorilor) din primul film: Bill Pullman, Jeff Goldblum, Judd Hirsch, cu excepţia notabilă a lui Will Smith reprezentat în film de Jessie Usher în rolul fiului.
Multe personaje colorate, inclusiv omul de știință trăsnit fac deliciul spectatorilor. Liam Hemsworth se reabilitează după interpretarea ternă din Jocurile Foamei, iar Charlotte Gainsbourg încearcă să împace apariția ei ciufulito-visătoare cu statutul de cercetătoare.
Anvergura distrugerii este din nou la scară impresionantă, chiar dacă scenele de gen ar fi putut ocupa și mai mult spațiu pe ecran. Singurele scene de gen din Ziua Independenţei: Renaşterea sunt distrugerea Londrei, a unui oraş asiatic anonim (probabil Hong Kong-ul) şi a coastei de Est a Statelor Unite (simbolic, Casa Albă rămâne intactă), relativ limitate în contextul global al filmului.
Am urmărit cu sufletul la gură primul Independence Day. Era combinaţia genială de film de război, film de acţiune, SF, multă retorică pro-americană dar şi o notă pro-pacifistă la nivel global. Pentru un film în esenţă de război, acţiunea din Ziua Independenţei: Renaşterea trebuia să fie mai credibilă din punct de vedere strategic. Nu ştim dacă a fost o idee inspirată premisa de acum a filmului că, în anul 2016, forţele aeriene zboară folosind tehnologie extraterestră recuperată: luptele aeriene din original, făcute cu avioane contemporane momentului respectiv, ni s-au părut mult mai dramatice. În plus, prezenţa lui Will Smith conta enorm, într-unul din primele lui roluri serioase, după ce îl asociasem mai mult cu Prinţul din Bel Air.
Acțiunea din noul Independence Day urmăreşte pas cu pas derularea din primul film - cu excepţia unui singur element surpriză dar care, deşi ar trebui să fie decisiv, joacă un rol relativ redus în economia filmului. Exact aceiaşi paşi ai acţiunii: un atac extraterestru, o primă ripostă a forţelor umane (reprezentate, previzibil, doar de forţele aeriene americane) sortită eşecului, un element cheie care răstoarnă raportul de forţe, o confruntare finală. Extratereştrii, ca eroi negativi, îi copie pe cei din primul film, plus ceva din zona Alien/Predator, deși era de aşteptat măcar o minimă evoluţie a lor dincolo de dezgustătoarele creaturi tentaculare ce populează coşmarurile cinematografice.
Câteva premise interesante nu capătă ponderea meritată: preşedintele american este acum o femeie (jucată cu carismă de Sela Ward), dar care îşi pierde viaţa repede atunci când centrul de comandă subteran este atacat şi distrus. Un echipaj naval destul de colorat, amestec de exploratori şi de contrabandişti, ar putea juca un rol decisiv în combaterea atacului extraterestru – şi, totuşi, este doar martor la acesta. Un alt punct pierdut, deşi relativ minor, din primul film este motivul cooperării internaţionale: în Ziua Independenţei 1, atacul final practic nu ar fi fost posibil fără cooperare internaţională, mai ales că tehnologia era fix la nivelul anilor 1990. Apăreau clar, cam în câte o secvenţă, forţele altor ţări (vizibil oricum Rusia şi Irak).
Punctul forte al filmului Ziua Independenţei: Renaşterea sunt personajele, și atenția pentru dramele personale, într-un context în care ești asaltat ca spectator de scara evenimentelor de pe marele ecran. Acum douăzeci de ani, Will Smith era ales probabil pe criterii de political correctness, fiind de culoare. Şi acum, actrița chineză Angelababy pare să fie între eroii filmului pe acelaşi criteriu. E de lăudat revenirea personajelor (şi a actorilor) din primul film: Bill Pullman, Jeff Goldblum, Judd Hirsch, cu excepţia notabilă a lui Will Smith reprezentat în film de Jessie Usher în rolul fiului.
Multe personaje colorate, inclusiv omul de știință trăsnit fac deliciul spectatorilor. Liam Hemsworth se reabilitează după interpretarea ternă din Jocurile Foamei, iar Charlotte Gainsbourg încearcă să împace apariția ei ciufulito-visătoare cu statutul de cercetătoare.
