Părerea criticului
Pentru fanii unor seriale cu acţiunea plasată în lumea celor bogaţi şi puternici şi a celor meniţi să-i facă şi mai bogaţi şi mai puternici, iată că avem şi o versiune britanică la Suits, Billions şi Succession. Este vorba de Industry/Lumea financiară, care a debutat în 2020 şi zilele trecute şi-a lansat al treilea sezon, cooptându-l în distribuţie pe celebrul Kit Harington. Noile episoade se pot vedea pe HBO, iar primele două sezoane sunt disponibile pe Max.
Serialul împrumută de la Suits două aspecte: mai întâi, în prim-plan sunt mai mulţi tineri absolvenţi cooptaţi în echipa Pierpoint & Co, o prestigioasă bancă de investiţii din Londra. absolvenţi gata de orice pentru a obţine o poziţie permanentă în echipă. Al doilea aspect unde Industry copiază Suits este detaliul că Harper (Myha'la Herrold), una din noile achiziţii, nu a absolvit de fapt prestigioasa facultate pe care a menţionat-o în CV. Din fericire, chiar dacă explorează un context similar, similitudinile se opresc aici, iar Industry îşi trasează rapid traiectoria proprie şi originală, devenind mult, mult mai provocator decât variantele sale americane.
Probabil că cea mai mare provocare a protagoniştilor este să obţină succesul şi să nu-şi piardă în acelaşi timp umanitatea. Deşi sunt conectaţi cu toţii la elita financiară a Londrei, tinerii provin din medii abrupt de diferite: de exemplu Yasmin (Marisa Abela, care a suferit o metamorfoză impresionantă pentru a o interpreta pe Amy Winehouse în Back to Black) este moştenitoarea unui imperiu editorial, în timp ce Robert (Harry Lawtey) nu are nici măcar un costum de calitate, devenind încă din primul episod ţinta ironiilor suburbane ale colegilor seniori. Serialul joacă interesant şi cartea rasială şi revine adesea la discuţia despre avantajele pe care le au personajele de culoare în navigarea ierarhiilor.
Evident, scenariul este dominat de jargonul lumii financiare, dar faptul că unii termeni îţi scapă nu-i ştirbeşte prin nimic eficienţa. Industry este un serial despre teme universale precum ambiţia, competiţia feroce, lipsa de scrupule şi lăcomia. Este şi despre faptul că dintr-o astfel de lume nimeni nu scapă nevătămat... Spre deosebire de Suits, Industry nu este deloc preocupat de o anumită interpretare a moralităţii şi a justiţiei (chiar dacă nu întotdeauna obţinută în tribunal), preferând să propună personaje în diverse nuanţe de gri (uneori gri foarte, foarte închis), care nu ezită să recurgă la stupefiante şi sex pentru a menţine "high"-ul (tensiunea sau satisfacţia extreme) obţinut când prin mâini le trec milioane de dolari.
Încăpăţânarea serialului de a explora o lume amorală este în egală măsură un plus şi un minus. În primul rând, spectatorul nu are impresia că este ţinut de mână - în sensul că scenariul îl menajează la fiecare pas - şi că i se oferă o perspectivă edulcorată asupra unui mediu ce egalează în brutalitate sugerată o înfruntare a gladiatorilor în cine ştie ce arenă antică. Industry are o duritate ce frapează şi uneori chiar intimidează, iar acum trebuie menţionat minusul: personajele sunt atât de puţin ataşante, încât nu găseşti nici măcar unul cu care să "ţii" în competiţia către bonusurile de milioane.
Serialul se salvează în parte imaginând o competiţie între generaţii: pe de o parte avem seniorii gata oricând să manipuleze, abuzeze şi să saboteze nou-veniţii, iar pe de altă parte noua generaţie, care îşi pierde rapid spoiala de inocenţă şi înţelege că trebuie să calce pe cadavre pentru a înainta în această lume nemiloasă. Industry devine aşadar un serial care nu îţi place întru totul, dar la care te uiţi episod după episod, ceea ce e dovada cea mai clară că creatorii Mickey Down şi Konrad Kay au făcut o treabă bună.
Serialul împrumută de la Suits două aspecte: mai întâi, în prim-plan sunt mai mulţi tineri absolvenţi cooptaţi în echipa Pierpoint & Co, o prestigioasă bancă de investiţii din Londra. absolvenţi gata de orice pentru a obţine o poziţie permanentă în echipă. Al doilea aspect unde Industry copiază Suits este detaliul că Harper (Myha'la Herrold), una din noile achiziţii, nu a absolvit de fapt prestigioasa facultate pe care a menţionat-o în CV. Din fericire, chiar dacă explorează un context similar, similitudinile se opresc aici, iar Industry îşi trasează rapid traiectoria proprie şi originală, devenind mult, mult mai provocator decât variantele sale americane.
Probabil că cea mai mare provocare a protagoniştilor este să obţină succesul şi să nu-şi piardă în acelaşi timp umanitatea. Deşi sunt conectaţi cu toţii la elita financiară a Londrei, tinerii provin din medii abrupt de diferite: de exemplu Yasmin (Marisa Abela, care a suferit o metamorfoză impresionantă pentru a o interpreta pe Amy Winehouse în Back to Black) este moştenitoarea unui imperiu editorial, în timp ce Robert (Harry Lawtey) nu are nici măcar un costum de calitate, devenind încă din primul episod ţinta ironiilor suburbane ale colegilor seniori. Serialul joacă interesant şi cartea rasială şi revine adesea la discuţia despre avantajele pe care le au personajele de culoare în navigarea ierarhiilor.
Evident, scenariul este dominat de jargonul lumii financiare, dar faptul că unii termeni îţi scapă nu-i ştirbeşte prin nimic eficienţa. Industry este un serial despre teme universale precum ambiţia, competiţia feroce, lipsa de scrupule şi lăcomia. Este şi despre faptul că dintr-o astfel de lume nimeni nu scapă nevătămat... Spre deosebire de Suits, Industry nu este deloc preocupat de o anumită interpretare a moralităţii şi a justiţiei (chiar dacă nu întotdeauna obţinută în tribunal), preferând să propună personaje în diverse nuanţe de gri (uneori gri foarte, foarte închis), care nu ezită să recurgă la stupefiante şi sex pentru a menţine "high"-ul (tensiunea sau satisfacţia extreme) obţinut când prin mâini le trec milioane de dolari.
Încăpăţânarea serialului de a explora o lume amorală este în egală măsură un plus şi un minus. În primul rând, spectatorul nu are impresia că este ţinut de mână - în sensul că scenariul îl menajează la fiecare pas - şi că i se oferă o perspectivă edulcorată asupra unui mediu ce egalează în brutalitate sugerată o înfruntare a gladiatorilor în cine ştie ce arenă antică. Industry are o duritate ce frapează şi uneori chiar intimidează, iar acum trebuie menţionat minusul: personajele sunt atât de puţin ataşante, încât nu găseşti nici măcar unul cu care să "ţii" în competiţia către bonusurile de milioane.
Serialul se salvează în parte imaginând o competiţie între generaţii: pe de o parte avem seniorii gata oricând să manipuleze, abuzeze şi să saboteze nou-veniţii, iar pe de altă parte noua generaţie, care îşi pierde rapid spoiala de inocenţă şi înţelege că trebuie să calce pe cadavre pentru a înainta în această lume nemiloasă. Industry devine aşadar un serial care nu îţi place întru totul, dar la care te uiţi episod după episod, ceea ce e dovada cea mai clară că creatorii Mickey Down şi Konrad Kay au făcut o treabă bună.
