Părerea criticului
După ce anul trecut câştiga Ursul de Argint pentru regie la festivalul de la Berlin, Radu Jude ar putea da lovitura la un alt eveniment de categorie A, cel de la Locarno, cu emoţionantul Inimi cicatrizate. Inspirat liber de scrierile lui Max Blecher, drama de epocă ne poartă în 1937, când un tânăr de 20 de ani, Emanuel, este internat într-un sanatoriu de la malul Mării Negre. Experienţele sale extreme de aici oferă o nouă şi eficientă perspectivă asupra durerii, a vieţii şi a morţii, dar şi a luptei pentru o viaţă normală.
Probabil că subiectul nu-i va face pe spectatori să se înghesuie în cinematografe în noiembrie, când Inimi cicatrizate are programată lansarea, dar ar fi bine ca cei interesaţi de cinema românesc să nu ignore cel de-al patrulea film al lui Jude: Inimi cicatrizate este o raritate în cinema-ul nostru (la fel de mult ca Aferim!) şi foloseşte un context social şi istoric mai puţin familiar pentru a ridica întrebări universal valabile despre relaţia omului cu boala şi cu viaţa.
În centrul atenţiei este Emanuel (Lucian Teodor Rus, actor aflat la debut în lungmetraj), un tânăr evreu din Roman care vine la sanatoriul medicului Ceafalan (Şerban Pavlu) pentru a confirma un crunt diagnostic: tânărul suferă de tuberculoză osoasă, necruţătoare boală care i-a măcinat deja cinci vertebre condamnându-l ori la paralizie, ori la un tratament ce seamănă mai degrabă cu tortura. Dacă pe alţii diagnosticul i-ar înfrânge, pe Emanuel îl face să persevereze: animat de entuziasmul lui Ceafalan, tânărul acceptă tratamentul şi devine prizonierul unui apăsător corset de ghips, obligat să-şi petreacă tot timpul la orizontală, în pat.
Inspirat de scrierile autobiografice ale lui Max Blecher, care îşi explorează toate trăirile, de la deznădejde la plictisul lungilor luni petrecute aproape imobilizat, Jude construieşte cu atenţie viaţa tânărului Emanuel la sanatoriu şi arată că tratamentul nu-l împiedică pe acesta să aibă un trai normal. Înconjurat de zeci de alţi pacienţi, unii în stare să se deplaseze singuri, alţii într-o stare mult mai proastă decât a lui, Emanuel trăieşte cu intensitate în sanatoriu, participă la petreceri, se aruncă în discuţii în contradictoriu şi visează la ziua în care va scăpa de ghips şi va pleca din sanatoriu pe propriile-i picioare.
Apariţia frumoasei Solange (Ivana Mladenovic), o fostă pacientă vindecată după ani de suferinţă, îl face pe Emanuel să viseze la viitor. Împins de colo-colo de asistentul Nelu (Marius Damian), eroul se ţine cu dinţii de normalul vieţii lui şi arată că verticala sau orizontala activităţilor zilnice este doar o problemă de perspectivă şi de obişnuinţă. La aproape 80 de ani de la evenimentele din film şi în condiţiile marilor scandaluri despre situaţia reală din spitalele României, Inimi cicatrizate are un tragism demn care i-ar putea face pe spectatorii emoţionaţi de drama lui Emanuel să-şi aprecieze mobilitatea şi starea fizică.
Scenariul scris de Jude are şi mult umor, iar filmul nu se vrea o explorare exhaustivă a suferinţei. Aşa cum Aferim! era ritmat de cimiliturile şi vorbele de duh ale zapciului Costandin (Teodor Corban), Inimi cicatrizate este ritmat de amuzantele citate ale lui Emanuel din tembelele reclame radio ale perioadei. Împreună, suferinţa, perseverenţa şi umorul formează un tot captivant, care rămâne în memorie mult după vizionarea filmului.
Probabil că subiectul nu-i va face pe spectatori să se înghesuie în cinematografe în noiembrie, când Inimi cicatrizate are programată lansarea, dar ar fi bine ca cei interesaţi de cinema românesc să nu ignore cel de-al patrulea film al lui Jude: Inimi cicatrizate este o raritate în cinema-ul nostru (la fel de mult ca Aferim!) şi foloseşte un context social şi istoric mai puţin familiar pentru a ridica întrebări universal valabile despre relaţia omului cu boala şi cu viaţa.
În centrul atenţiei este Emanuel (Lucian Teodor Rus, actor aflat la debut în lungmetraj), un tânăr evreu din Roman care vine la sanatoriul medicului Ceafalan (Şerban Pavlu) pentru a confirma un crunt diagnostic: tânărul suferă de tuberculoză osoasă, necruţătoare boală care i-a măcinat deja cinci vertebre condamnându-l ori la paralizie, ori la un tratament ce seamănă mai degrabă cu tortura. Dacă pe alţii diagnosticul i-ar înfrânge, pe Emanuel îl face să persevereze: animat de entuziasmul lui Ceafalan, tânărul acceptă tratamentul şi devine prizonierul unui apăsător corset de ghips, obligat să-şi petreacă tot timpul la orizontală, în pat.
Inspirat de scrierile autobiografice ale lui Max Blecher, care îşi explorează toate trăirile, de la deznădejde la plictisul lungilor luni petrecute aproape imobilizat, Jude construieşte cu atenţie viaţa tânărului Emanuel la sanatoriu şi arată că tratamentul nu-l împiedică pe acesta să aibă un trai normal. Înconjurat de zeci de alţi pacienţi, unii în stare să se deplaseze singuri, alţii într-o stare mult mai proastă decât a lui, Emanuel trăieşte cu intensitate în sanatoriu, participă la petreceri, se aruncă în discuţii în contradictoriu şi visează la ziua în care va scăpa de ghips şi va pleca din sanatoriu pe propriile-i picioare.
Apariţia frumoasei Solange (Ivana Mladenovic), o fostă pacientă vindecată după ani de suferinţă, îl face pe Emanuel să viseze la viitor. Împins de colo-colo de asistentul Nelu (Marius Damian), eroul se ţine cu dinţii de normalul vieţii lui şi arată că verticala sau orizontala activităţilor zilnice este doar o problemă de perspectivă şi de obişnuinţă. La aproape 80 de ani de la evenimentele din film şi în condiţiile marilor scandaluri despre situaţia reală din spitalele României, Inimi cicatrizate are un tragism demn care i-ar putea face pe spectatorii emoţionaţi de drama lui Emanuel să-şi aprecieze mobilitatea şi starea fizică.
Scenariul scris de Jude are şi mult umor, iar filmul nu se vrea o explorare exhaustivă a suferinţei. Aşa cum Aferim! era ritmat de cimiliturile şi vorbele de duh ale zapciului Costandin (Teodor Corban), Inimi cicatrizate este ritmat de amuzantele citate ale lui Emanuel din tembelele reclame radio ale perioadei. Împreună, suferinţa, perseverenţa şi umorul formează un tot captivant, care rămâne în memorie mult după vizionarea filmului.
