Părerea criticului
Inju, bestia din umbră reconfirmă fascinaţia lui Barbet Schroeder pentru morbid, scandalos şi amoral. După Avocatul terorii, unde Schroeder fora oarecum ineficient în motivaţiile cebrului avocat al teroriştilor Jacques Vergés, regizorul schimbă complet registrul: Inju este un film poliţist cu accente de thriller şi divagaţii sado-maso. Sau, după cum spune Schroeder, un hibrid între thriller a l'americaine şi film japonez.
Inju, bestia din umbră începe bine. Un detectiv japonez intră într-o încăpere luminată de vestimentaţia elaborată a unei gheişe. Aceasta, întoarsă cu spatele, nu schiţează nicio mişcare. O mână pe umărul ei explică de ce: capul gheişei se desprinde de pe trup şi se rostogoleşte, împrăştiind un şuvoi neconvingător de sânge în jur.
Nu este decât un film în film. Protagonistul Alex Fayard (Benoit Magimel, pe alocuri ridicol), un scriitor apreciat pentru sumbrele sale romane poliţiste, foloseşte filmul într-o expunere la Sorbona despre romancierul său favorit: extrem de violentul Shundey Oe, despre care absolut nimeni nu ştie cum arată. O lansare în Kyoto îi prilejuieşte lui Fayard o întâlnire cu gheişa Tamao (superba, glaciala, neconvingătoarea Lika Minamoto). Aceasta îi cere scriitorului ajutorul: fostul ei prieten îi trimite scrisori de ameninţare ("moartea va părea o binecuvântare când am să termin cu tine", sună mesajul). Fayard devine tot mai interesat de caz când află că fostul iubit al gheişei este însuşi Oe.
Filmul este inspirat de romanul extrem de noir al autorului japonez Taro Hirai, al cărui celebru pseudonim Edogawa Rampo (o variantă japoneză a numelui lui Edgar Allan Poe) era adesea înlocuit cu mult mai notoriul (şi flatantul) "Stephen King al Japoniei". Chiar dacă a murit în 1965, romanele lui sunt o continuă sursă de inspiraţie pentru extremismele cinematografice ale Asiei, abordate acum, deloc satisfăcător pentru public, de Schroeder.
Gravele probleme de logică, interpretările neconvingătoare, deraierile sado-maso (doar trebuie să şocăm un pic, nu-i aşa?) se amestecă neinspirat, astfel încât din tot filmul lui Schroeder nu rămâne decât frumoasa Minamoto, pe care Schroeder o dezbracă adesea, îi pune căluş şi-o obligă, într-o scenă inimaginabil de proastă, să-i sugă lui Fayard degetele de la picioare. Scenografia şi imaginea sunt excelente, iar Japonia n-a arătat de mult la fel de bine pe marele ecran, dar pentru sightseeing putem oricând da pe Discovery.
Cât despre ambiţiile lui Schroeder şi declaraţiile despre mesajul multistratificat din Inju nu putem comenta decât că thriller-ul american este execrabil, iar filmul japonez e sabotat de un Benoit Magimel îmbătrânit, flasc şi lipsit de energie.
Inju, bestia din umbră începe bine. Un detectiv japonez intră într-o încăpere luminată de vestimentaţia elaborată a unei gheişe. Aceasta, întoarsă cu spatele, nu schiţează nicio mişcare. O mână pe umărul ei explică de ce: capul gheişei se desprinde de pe trup şi se rostogoleşte, împrăştiind un şuvoi neconvingător de sânge în jur.
Nu este decât un film în film. Protagonistul Alex Fayard (Benoit Magimel, pe alocuri ridicol), un scriitor apreciat pentru sumbrele sale romane poliţiste, foloseşte filmul într-o expunere la Sorbona despre romancierul său favorit: extrem de violentul Shundey Oe, despre care absolut nimeni nu ştie cum arată. O lansare în Kyoto îi prilejuieşte lui Fayard o întâlnire cu gheişa Tamao (superba, glaciala, neconvingătoarea Lika Minamoto). Aceasta îi cere scriitorului ajutorul: fostul ei prieten îi trimite scrisori de ameninţare ("moartea va părea o binecuvântare când am să termin cu tine", sună mesajul). Fayard devine tot mai interesat de caz când află că fostul iubit al gheişei este însuşi Oe.
Filmul este inspirat de romanul extrem de noir al autorului japonez Taro Hirai, al cărui celebru pseudonim Edogawa Rampo (o variantă japoneză a numelui lui Edgar Allan Poe) era adesea înlocuit cu mult mai notoriul (şi flatantul) "Stephen King al Japoniei". Chiar dacă a murit în 1965, romanele lui sunt o continuă sursă de inspiraţie pentru extremismele cinematografice ale Asiei, abordate acum, deloc satisfăcător pentru public, de Schroeder.
Gravele probleme de logică, interpretările neconvingătoare, deraierile sado-maso (doar trebuie să şocăm un pic, nu-i aşa?) se amestecă neinspirat, astfel încât din tot filmul lui Schroeder nu rămâne decât frumoasa Minamoto, pe care Schroeder o dezbracă adesea, îi pune căluş şi-o obligă, într-o scenă inimaginabil de proastă, să-i sugă lui Fayard degetele de la picioare. Scenografia şi imaginea sunt excelente, iar Japonia n-a arătat de mult la fel de bine pe marele ecran, dar pentru sightseeing putem oricând da pe Discovery.
Cât despre ambiţiile lui Schroeder şi declaraţiile despre mesajul multistratificat din Inju nu putem comenta decât că thriller-ul american este execrabil, iar filmul japonez e sabotat de un Benoit Magimel îmbătrânit, flasc şi lipsit de energie.
