Un film slab daca il comparam cu filmele valloroase ale fratilor Coen.Nu ramai cu mare lucru dupa el.
Pantaleon
pe 08 Martie 2015 08:25
Pentru mine, fratii Coen reprezinta o ciudatenie a cinematografiei. Capabili sa realizeze filme remarcabile precum Fargo (unul din preferatele mele all time), No Country For Old Men (idem) sau teribila comedie neagra The Ladykillers, au dat nastere, de asemeni, unor prostioare anoste gen Intolerable Cruelty sau A Serious Man. Creatiile lor sunt un amalgam de filme interesante, bune, chiar foarte bune si filme proaste, chiar foarte proaste. De-asta spun ca sunt o ciudatenie, din cauza lipsei de constanta in ceea ce realizeaza. Acest Inside Llewyn Davis face parte din categoria rea, negativa, a filmelor slabe, desi nu e chiar o mizerie cinematografica la care sa nu rezisti mai mult de 15 minute, nu reuseste deat sa plictiseasca si sa iti doresti sa se termine mai repede. Cel mai bun lucru din acest film este muzica, deosebita, readusa in actualitate, folkul american nemuritor. In rest, o poveste banala a unei ratari, cum am vazut multe altele in zeci de filme (biografice sau nu). Astept un film bun pe viitor de la fratii Coen, nu astfel de prostioare seci.
FlorinMovieFreak
pe 15 Noiembrie 2014 14:12
Eu unul nu agreez musicalurile .. mi se par plitisitoare .. dar aroma acestui film este din alta liga .. de la inceput la sfarsit esti prins intr-o poveste .. muzica este cantata din suflet .. si chiar empatizezi cu personajul principal .. Fratii Coen sunt geniali .. isi lasa amprenta pe fiecare film pe care il regizeaza .. de la felul in care vorbesc actorii .. la imbracaminte .. masini .. totul e sic si parca firesc .. la locul lor .. Drama ha ? mi unul nu mi s-a parut una .. poate a fost pentru cei care n-au prins subtilitatile .. am ras la unele faze pe cinste .. nu-i comedie doar ca-i putin intunecata .. ca si viata de altfel .. il recomand din suflet .. tuturor ..
Nota 8/10
Cheers ! ;)
Tyybi1
pe 18 Septembrie 2014 17:43
Muzica a fost buna ! Filmul nu mi s-a parut cine stie ce. Pentru o drama ma asteptam la cu totul altceva. Hm...
stronny
pe 18 Aprilie 2014 00:51
Fratii Coen au avut acelasi curaj ca si cu Barton Fink, adica sa produca un film linistit, nespectaculos, dar minutios asezat scena cu scena, secunda cu secunda si care sa transmita foarte multe, in principal datorita protagonistului sau. Are foarte multe elemente comune cu Barton Fink, cu deosebirea ca acolo personajele erau intentionat exagerat caricaturizate. Induce acceasi stare de a empatiza cu personajul principal, un artist intr-o situatie delicata, care poarta o lupta launtrica, dar care pare in acelasi timp singurul lucid intr-o lume nebuna care-l eticheteaza insistent ca si "loser". Totul este vazut prin ochii lui, pana si nuantele folosite in film sunt de un "dark" care sa rezoneze cu ceea ce traieste Llewyn.
L-as mai compara ca si atmosfera cu Miller's Crossing (tot al fratilor Coen) dar si cu Young Adam sau Angela's Ashes. E un film care transmite mult si pentru asta merita (re)vazut ...
regizorul
pe 20 Martie 2014 16:24
imi pare rau de Carey Mulligan ca a jucat in mizeria asta de film
As fi vrut sa pot spune ca m-a impresionat prin ceva.Doar muzica live mi-a placut.
mihaelatb
pe 05 Februarie 2014 10:43
Un film ce poarta amprenta inconfundabila a fratilor Coen.
In multe momente ale vizionarii filmului am avut senzatia de Déjà Vu
Drumul lui Llewyn spre Chicago semana cu un drum similar in No Country for Old Men.
Personajul lui, al unui om care fuge de responsabilitati, de trecut, de viitor este identificabil cu acea epoca, cu aspiratiile tinerilor de atunci.
Llewyn este un om care nu se regaseste in lumea in care traieste, care are nevoie de prieteni, dar care nu-i respecta si nici nu apreciaza ceea ce fac, care este convins ca arta lui este cea mai buna...
Coloana sonora super si melodia Please Mr. Kennedy, merita o nominalizare la Oscar.
De asemeni mi-a placut grozav John Goodman, care face o bijuterie de rol.
Sfarsitul insa mi-a placut in mod deosebit, caci dupa ce termina de cantat, pe scena se urca un tanar-pe care-l vedem din profil, in semiobscuritate, si incepe sa cante : Farewell.
Daca filmul s-a vrut un omagiu adus muzicii folk, atunci ...personajul din semiumbra este reprezentantul ei cel mai angajat.
pe 17 Decembrie 2013 10:20
[...] o muzică de inimă albastră, sensibilă și parcă venind din niște timpuri greu de recuperat, Inside Llewyn Davis este un microeseu existențialist, o disecție cu instrumentele comportamentalismului, o [...]
pe 13 Decembrie 2013 03:51
“If it was never new and it never gets old, then it’s a folk song“ Cu o singură excepție, filmele fraților Coen din ultimii 13 ani au fost din punctul meu de vedere mult sub nivelul impus de ei în anii ’90, dar se pare că pauza de 3 ani le-a prins foarte bine şi … Continue reading →
bitter_moon
pe 13 Decembrie 2013 00:44
Un film care beneficiază de regia excepţională a fraţilor Coen şi de o coloană sonoră atât de bună, nu putea ieşi decât de o mare valoare şi exact aşa s-a întâmplat.
În principal ne este prezentat un episod din viaţa unui trubadur, un golan cu voce de aur, care pe parcursul câtorva zile trece prin nişte întâmplări ce alcătuiesc lejer o odisee. Un spirit boem, un inadaptat, un egolatru, un nebun frumos, un rebel a cărui cauză este aceea de a-şi croi un drum prin lumea muzicală ce îi inchide în faţă toate uşile la care bate. Uneori îi mai trânteşte şi binemeritaţi pumni în nas, pe care îi primeşte cu aceeaşi mare nonşalanţă cu care receptează şi celelalte evenimente din viaţa lui, singurele emoţii manifestându-şi-le pe scenă, în timpul actului artistic.
Toate peripeţiile prin care trece tânărul cântăreţ nu au nicio importanţă în afară de aceea de a confirma indiferenţa lui în faţa acestora. De altfel, anumite poveşti sunt create doar pentru a-i contura mai bine caracterul şi rămân nelămurite, pentru că în dorinţa de a-şi atinge unicul scop, lasă în drum orice dificultate întâlnită. Un individ total lipsit de empatie şi de reacţii pe care orice om normal le-ar avea in faţa unor situaţii care l-ar solicita. Un tip ce ar stârni interesul psihologilor, pe a cărui personalitate aceştia ar pune sigur o etichetă...
Nu întâmplător apar pisicile în film, regizorii făcând o asociere clară între personajul principal şi acestea, definindu-l şi mai bine prin reputaţia de vagaboande a superbelor feline. Mai mult decat atât, aflăm în final că numele motanului este chiar Ulise, asemeni celebrului erou mitologic ce după călătoriile aventuroase, uimitoare de-a binelea, s-a întors acasă cu bine. Însăşi povestea lui Llewin începe şi se sfârşeşte în acelaşi loc, fiind privită ca un ciclu în evoluţia interpretului de muzică folk. Dacă se poate vorbi despre evoluţie în cazul lui...
Scena cu pisica în braţe pe timp de ploaie m-a dus cu gândul la Breakfast at Tiffany’s, unde o alta mâţă este abandonată de cea care o luase temporar în grijă şi care refuzase să îi pună un nume din teama de a nu se ataşa de ea. Ca şi în cazul motanului Ulise, lucrurile s-au terminat cu bine pentru nevinovatul animăluţ.
Cum pisicile au noua vieţi, îmi place să cred că nici celelalte două - faţă de care responsabilitatea lui Llewin Davis era de-a le salva - nu au păţit nimic, deşi acestea au primit din partea lui aceeaşi indiferenţă ca şi restul problemelor, aşa cum am mai spus...
MrJuVe
pe 12 Decembrie 2013 22:32
Într-o vreme în care 40% din filme sunt proaste, iar 40% oribile, Llewyn Davis e mai mult decât binevenit. Oare dacă apărea pe vremea lui Louis Malle sau Ridley Scott, să alegem doi regizori buni, dar nu fabuloşi, avea tot acelaşi impact şi aceeaşi apreciere masivă atât a criticii, cât şi a publicului? Cred că valoarea cinematografiei de masă a luat-o şi continută s-o ia tot mai în jos...
alina_doria_gurau
pe 12 Decembrie 2013 13:32
Fratii Coen au declarat ca filmului ii lipsea initial actiunea si de aceea s-au gandit sa introduca elementul pisica. Pentru actori, soundtrack si desigur, pisica, recomand acest film. Un film despre care sigur vei povesti tuturor prietenilor!
daniel_turcu
pe 09 Decembrie 2013 00:09
un film foarte bun; un plus rolul pisicii in film si mai ales pentru fundalul sonor (melodiile folk americane)
wildinthecountry
pe 08 Decembrie 2013 23:53
Niciodata nu m-au dezamagit fratii Coen.Iubesc filmele lor.
Aduc ceva diferit,ceva nou cu fiecare film.
Asa se intampla si in cazul filmului de fata , tipic fratilor Coen, ciudat,melancolic ,plin de umor negru, metafore si subtilitati.
Ne aflam in anul de gratie 1961 cand twistul si muzica lui Elvis erau inca la moda iar folkul nu era ceva mainstream.Suntem inainte de aparitia lui Bob Dylan in peisaj si cu 3 ani inaintea invaziei britanice.
Llewyn Davis este un tip foarte talentat in a canta muzica folk, pare ambitios,insa norocul se pare ca nu este de partea lui.Orice ar face ...norocul,sansa il ocolesc,societatea este impotriva lui,personalitatea sa nu il ajuta,este un asshole (asa fiind descris de personajul lui Carey Mulligan)
Filmul vorbeste in principal despre esec si teama de a fi respins in societate dar totodata este mult mai complex si profund decat pare...
Toate personajele din film sunt frumos conturate.John Goodman este din nou la inaltime(actorul fetis al fratilor Coen) intepretandu-l pe Roland Turner, de departe cel mai ciudat personaj din film (sa fie oare suferind de sindromul Pickwick sau starea lui sa fie data de consumul de stupefiante?)...
La capitolul vizual si cromatic filmul sta foarte bine,regizorii imprimand peliculei peisajul deprimant de iarna,cladiri posomorate,mult gri ,insa pata de culoare este reprezentata de cele 2 pisici orange al caror destin este foarte interesant de urmarit (una dintre ele are acelasi destin cu al protagonistului,adica se intoarce in acelasi loc de unde a plecat,iar cealalta...nu vom sti niciodata)...Regizorii sunt specialisti in a ne face sa empatizam cu Llewyn ,desi el este genul clasic de ratat, fucked-up dar in acelasi timp afectat de moartea partenerului sau in folk si foarte orgolios cand vine vorba de posibila sa integritate muzicala.
In ciuda faptului ca drumul lui Llewyn nu duce nicaieri,ca duce o munca de Sisif,ca este foarte ambitos si nimic bun nu i se intampla,el va ramane cu un singur lucru:Muzica care il face fericit pentru scurtele momente cand se afla pe scena.Atunci sufletul sau vorbeste prin muzica.
PS:Coloana sonora a filmului este fantastica iar Oscar Isaac are un talent nativ in a interpreta piesele folk.Recomand sa ascultati piesele:Hang me,oh hang me/Green,green rocky road/Fare thee well/Five hundred miles...
Jubilee
pe 08 Decembrie 2013 21:20
Un film ce trebuie vazut, poate cel mai bun care a aparut anul acesta. Sper sa ia cateva premii Oscar. Merita pe deplin. Fratii Coen chiar m-au dat pe spate de data asta. Emotionant, amuzant, duios..intr-un cuvant: excelent!
pe 06 Decembrie 2013 06:32
[...] decembrie este ideala pentru a vedea Inside Llewyn Davis, acest film incantator, sensibil si duios, presarat cu momente muzicale interpretate din suflet, [...]
spiritul
pe 31 Octombrie 2013 03:59
A castigat marele premiu al juriului la Cannes 2013. Deci trebuie sa fie exceptional filmul. Abia astept sa-l vad. Dupa trailer pare un film care nu-l voi uita prea curand.
pe 29 Octombrie 2013 12:54
[...] un happy-end. În multitudinea de filme americane vânzând minciuni frumoase, Inside Llewyn Davis este o gură de aer [...]
Nota 8/10
Cheers ! ;)
L-as mai compara ca si atmosfera cu Miller's Crossing (tot al fratilor Coen) dar si cu Young Adam sau Angela's Ashes. E un film care transmite mult si pentru asta merita (re)vazut ...
In multe momente ale vizionarii filmului am avut senzatia de Déjà Vu
Drumul lui Llewyn spre Chicago semana cu un drum similar in No Country for Old Men.
Personajul lui, al unui om care fuge de responsabilitati, de trecut, de viitor este identificabil cu acea epoca, cu aspiratiile tinerilor de atunci.
Llewyn este un om care nu se regaseste in lumea in care traieste, care are nevoie de prieteni, dar care nu-i respecta si nici nu apreciaza ceea ce fac, care este convins ca arta lui este cea mai buna...
Coloana sonora super si melodia Please Mr. Kennedy, merita o nominalizare la Oscar.
De asemeni mi-a placut grozav John Goodman, care face o bijuterie de rol.
Sfarsitul insa mi-a placut in mod deosebit, caci dupa ce termina de cantat, pe scena se urca un tanar-pe care-l vedem din profil, in semiobscuritate, si incepe sa cante : Farewell.
Daca filmul s-a vrut un omagiu adus muzicii folk, atunci ...personajul din semiumbra este reprezentantul ei cel mai angajat.
În principal ne este prezentat un episod din viaţa unui trubadur, un golan cu voce de aur, care pe parcursul câtorva zile trece prin nişte întâmplări ce alcătuiesc lejer o odisee. Un spirit boem, un inadaptat, un egolatru, un nebun frumos, un rebel a cărui cauză este aceea de a-şi croi un drum prin lumea muzicală ce îi inchide în faţă toate uşile la care bate. Uneori îi mai trânteşte şi binemeritaţi pumni în nas, pe care îi primeşte cu aceeaşi mare nonşalanţă cu care receptează şi celelalte evenimente din viaţa lui, singurele emoţii manifestându-şi-le pe scenă, în timpul actului artistic.
Toate peripeţiile prin care trece tânărul cântăreţ nu au nicio importanţă în afară de aceea de a confirma indiferenţa lui în faţa acestora. De altfel, anumite poveşti sunt create doar pentru a-i contura mai bine caracterul şi rămân nelămurite, pentru că în dorinţa de a-şi atinge unicul scop, lasă în drum orice dificultate întâlnită. Un individ total lipsit de empatie şi de reacţii pe care orice om normal le-ar avea in faţa unor situaţii care l-ar solicita. Un tip ce ar stârni interesul psihologilor, pe a cărui personalitate aceştia ar pune sigur o etichetă...
Nu întâmplător apar pisicile în film, regizorii făcând o asociere clară între personajul principal şi acestea, definindu-l şi mai bine prin reputaţia de vagaboande a superbelor feline. Mai mult decat atât, aflăm în final că numele motanului este chiar Ulise, asemeni celebrului erou mitologic ce după călătoriile aventuroase, uimitoare de-a binelea, s-a întors acasă cu bine. Însăşi povestea lui Llewin începe şi se sfârşeşte în acelaşi loc, fiind privită ca un ciclu în evoluţia interpretului de muzică folk. Dacă se poate vorbi despre evoluţie în cazul lui...
Scena cu pisica în braţe pe timp de ploaie m-a dus cu gândul la Breakfast at Tiffany’s, unde o alta mâţă este abandonată de cea care o luase temporar în grijă şi care refuzase să îi pună un nume din teama de a nu se ataşa de ea. Ca şi în cazul motanului Ulise, lucrurile s-au terminat cu bine pentru nevinovatul animăluţ.
Cum pisicile au noua vieţi, îmi place să cred că nici celelalte două - faţă de care responsabilitatea lui Llewin Davis era de-a le salva - nu au păţit nimic, deşi acestea au primit din partea lui aceeaşi indiferenţă ca şi restul problemelor, aşa cum am mai spus...
Aduc ceva diferit,ceva nou cu fiecare film.
Asa se intampla si in cazul filmului de fata , tipic fratilor Coen, ciudat,melancolic ,plin de umor negru, metafore si subtilitati.
Ne aflam in anul de gratie 1961 cand twistul si muzica lui Elvis erau inca la moda iar folkul nu era ceva mainstream.Suntem inainte de aparitia lui Bob Dylan in peisaj si cu 3 ani inaintea invaziei britanice.
Llewyn Davis este un tip foarte talentat in a canta muzica folk, pare ambitios,insa norocul se pare ca nu este de partea lui.Orice ar face ...norocul,sansa il ocolesc,societatea este impotriva lui,personalitatea sa nu il ajuta,este un asshole (asa fiind descris de personajul lui Carey Mulligan)
Filmul vorbeste in principal despre esec si teama de a fi respins in societate dar totodata este mult mai complex si profund decat pare...
Toate personajele din film sunt frumos conturate.John Goodman este din nou la inaltime(actorul fetis al fratilor Coen) intepretandu-l pe Roland Turner, de departe cel mai ciudat personaj din film (sa fie oare suferind de sindromul Pickwick sau starea lui sa fie data de consumul de stupefiante?)...
La capitolul vizual si cromatic filmul sta foarte bine,regizorii imprimand peliculei peisajul deprimant de iarna,cladiri posomorate,mult gri ,insa pata de culoare este reprezentata de cele 2 pisici orange al caror destin este foarte interesant de urmarit (una dintre ele are acelasi destin cu al protagonistului,adica se intoarce in acelasi loc de unde a plecat,iar cealalta...nu vom sti niciodata)...Regizorii sunt specialisti in a ne face sa empatizam cu Llewyn ,desi el este genul clasic de ratat, fucked-up dar in acelasi timp afectat de moartea partenerului sau in folk si foarte orgolios cand vine vorba de posibila sa integritate muzicala.
In ciuda faptului ca drumul lui Llewyn nu duce nicaieri,ca duce o munca de Sisif,ca este foarte ambitos si nimic bun nu i se intampla,el va ramane cu un singur lucru:Muzica care il face fericit pentru scurtele momente cand se afla pe scena.Atunci sufletul sau vorbeste prin muzica.
PS:Coloana sonora a filmului este fantastica iar Oscar Isaac are un talent nativ in a interpreta piesele folk.Recomand sa ascultati piesele:Hang me,oh hang me/Green,green rocky road/Fare thee well/Five hundred miles...