Părerea criticului
Regizorii Pete Docter și Ronaldo Del Carmen au conceput o comedie cerebrală, încărcată cu umor isteţ, spiritual și o mare inteligență emoțională. Povestea începe cu nașterea lui Riley.
În același timp, Joy (Amy Poehler) capătă viaţă în capul lui Riley. „Bucurie” este o Clopoţică cu părul albastru, care ţopăie cu o mare poftă de viaţă în capul lui Riley. În scurt timp, i se alătură Tristeţea (Phyllis Smith), o melancolică cu pulover pe gât, opusul Bucuriei. La fel ca în cazul celor două emoții antagoniste, întâlnim, de asemenea, Furia (Lewis Black), Frica (Bill Hader) și Dezgustul (Mindy Kaling).
Aceste emoții animate şi vorbitoare au sarcina de a construi personalitatea lui Riley, precum și de a-i organiza amintirile esenţiale (într-un sistem care arată ca o încrucișare între o mașină de pinball și Candy Crush). Există mult umor în conflictul emoţiilor, cu Tristeţea prierzând timpul prin sediile creierului şi având puține de făcut, cu Bucuria preluând controlului asupra întregii operațiuni. Lucrurile merg fără probleme în creierul de 11 ani al lui Riley, până când părinții ei decid să se mute în San Francisco. Aceasta generează haos printre emoții, iar într-o bătaie între Tristețe și Bucurie, amintirile esenţiale sunt pierdute, ceea ce le trimite într-o aventură în întregul creier pentru a repune lucrurile pe drumul cel bun, lăsând Frica, Furia şi Dezgustul responsabile de tot.
Lumea pe care Docter și Del Carmen au creat-o este incredibil de clară și mereu ilară. Parcul tematic cerebral prin care călătoresc Bucuria şi Tristeţea este plin de spirit şi haz, un loc unde emoțiile se plimbă cu trenul gândirii și traversează un teren numit „Gândire abstractă” care se prăbuşeşte pe măsură ce ele trec pe acolo şi ţipă, „Oh, nu, suntem non-figurative”. Există chiar și o mare satiră despre un jingle ca un vierme pe creier pentru guma care apare la întâmplare în capul lui Riley. Celor două emoții li se alătură prietenul imaginar al lui Riley, Bing Bong (Richard Kind), care le ghidează în călătoria lor. Lumile create amintesc de cele din Wreck-it Ralph/Ralph Strică-Tot, arătând că partea Disney din Disney Pixar a învățat în mod clar din greșelile trecutului recent. Ocazional, vom călători în creierul unui alt personaj, aruncând o privire în interiorul capetelor părinţilor, ceea ce face loc unei psihanalize geniale cu trei puncte de vedere a modului în care fiecare persoană percepe aceeași situație. Toate acestea se realizează la nivelurile de inteligenţă emotională pentru care Pixar este deja renumit.
Nivelul de detaliu la care au creat această lume este uimitor, cu fiecare aspect al psihicului atent gândit, cu „Fabrica de Vise” – un platou de fimare de la Hollywood, împodobit cu postere în stil Saul Bass despre coșmaruri și vise plăcute, și un unicorn cu coadă ca un curcubeu care merge ţanţoş prin platou ca un star de Hollywood. Inside Out/Întors pe Dos va fi fără îndoială un succes. Vocile din capul lui Riley se comportă într-un mod similar cu cel al lui Woody si Buzz, mereu preocupate de binele superior al copilului. Este filmul Pixar post-Toy Story/Povestea jucăriilor mult așteptat şi unul dintre cele mai bune filme Pixar, comparându-se cu Up/Deasupra tuturor (2009) în ceea ce privește emoţia provocată. Mesajul este, de asemenea, de o simplitate frumoasă, învăţând copiii (şi adulţii) că nu pot fi fericiţi tot timpul și că e în regulă să se simtă trişti. La sfârșitul proiecţiei de la Cannes, a fost un ropot copleşitor de aplauze. care s-a oprit imediat ce genericul de final a dezvăluit un amestec de scurte satire, pentru ca abia apoi să reizbucnească într-o rundă de aclamaţii.
În același timp, Joy (Amy Poehler) capătă viaţă în capul lui Riley. „Bucurie” este o Clopoţică cu părul albastru, care ţopăie cu o mare poftă de viaţă în capul lui Riley. În scurt timp, i se alătură Tristeţea (Phyllis Smith), o melancolică cu pulover pe gât, opusul Bucuriei. La fel ca în cazul celor două emoții antagoniste, întâlnim, de asemenea, Furia (Lewis Black), Frica (Bill Hader) și Dezgustul (Mindy Kaling).
Aceste emoții animate şi vorbitoare au sarcina de a construi personalitatea lui Riley, precum și de a-i organiza amintirile esenţiale (într-un sistem care arată ca o încrucișare între o mașină de pinball și Candy Crush). Există mult umor în conflictul emoţiilor, cu Tristeţea prierzând timpul prin sediile creierului şi având puține de făcut, cu Bucuria preluând controlului asupra întregii operațiuni. Lucrurile merg fără probleme în creierul de 11 ani al lui Riley, până când părinții ei decid să se mute în San Francisco. Aceasta generează haos printre emoții, iar într-o bătaie între Tristețe și Bucurie, amintirile esenţiale sunt pierdute, ceea ce le trimite într-o aventură în întregul creier pentru a repune lucrurile pe drumul cel bun, lăsând Frica, Furia şi Dezgustul responsabile de tot.
Lumea pe care Docter și Del Carmen au creat-o este incredibil de clară și mereu ilară. Parcul tematic cerebral prin care călătoresc Bucuria şi Tristeţea este plin de spirit şi haz, un loc unde emoțiile se plimbă cu trenul gândirii și traversează un teren numit „Gândire abstractă” care se prăbuşeşte pe măsură ce ele trec pe acolo şi ţipă, „Oh, nu, suntem non-figurative”. Există chiar și o mare satiră despre un jingle ca un vierme pe creier pentru guma care apare la întâmplare în capul lui Riley. Celor două emoții li se alătură prietenul imaginar al lui Riley, Bing Bong (Richard Kind), care le ghidează în călătoria lor. Lumile create amintesc de cele din Wreck-it Ralph/Ralph Strică-Tot, arătând că partea Disney din Disney Pixar a învățat în mod clar din greșelile trecutului recent. Ocazional, vom călători în creierul unui alt personaj, aruncând o privire în interiorul capetelor părinţilor, ceea ce face loc unei psihanalize geniale cu trei puncte de vedere a modului în care fiecare persoană percepe aceeași situație. Toate acestea se realizează la nivelurile de inteligenţă emotională pentru care Pixar este deja renumit.
Nivelul de detaliu la care au creat această lume este uimitor, cu fiecare aspect al psihicului atent gândit, cu „Fabrica de Vise” – un platou de fimare de la Hollywood, împodobit cu postere în stil Saul Bass despre coșmaruri și vise plăcute, și un unicorn cu coadă ca un curcubeu care merge ţanţoş prin platou ca un star de Hollywood. Inside Out/Întors pe Dos va fi fără îndoială un succes. Vocile din capul lui Riley se comportă într-un mod similar cu cel al lui Woody si Buzz, mereu preocupate de binele superior al copilului. Este filmul Pixar post-Toy Story/Povestea jucăriilor mult așteptat şi unul dintre cele mai bune filme Pixar, comparându-se cu Up/Deasupra tuturor (2009) în ceea ce privește emoţia provocată. Mesajul este, de asemenea, de o simplitate frumoasă, învăţând copiii (şi adulţii) că nu pot fi fericiţi tot timpul și că e în regulă să se simtă trişti. La sfârșitul proiecţiei de la Cannes, a fost un ropot copleşitor de aplauze. care s-a oprit imediat ce genericul de final a dezvăluit un amestec de scurte satire, pentru ca abia apoi să reizbucnească într-o rundă de aclamaţii.
