Părerea criticului
Promovat ca o comedie, filmul cu Mark Wahlberg şi Rose Byrne în rolurile a doi soţi care devin asistenţi parentali pentru trei copii latinoamericani, este mai degrabă o dramedie şi funcţionează mai bine nu când încearcă să amuze, ci când discută despre dificultatea de a fi părinte, despre comunicarea între generaţii şi covârşitoarea importanţă a exemplului. Iată mai jos ce ţi-ar putea plăcea la Familie de-a gata/Instant Family, film inspirat din evenimente petrecute în realitate şi care se lansează vineri în cinematografele din întreaga ţară.
După o furtunoasă discuţie despre un viitor în care ar trebui să fie înconjuraţi de copii, soţii Pete (Wahlberg) şi Ellie (Byrne) încep să cocheteze cu ideea de a deveni asistenţi parentali. Nu altruismul îi împinge, ci dorinţa de "a-şi face mâna" cu parenting-ul şi nevoia de a umple un gol în relaţia lor. Dar în urma unui concurs de împrejurări, cuplul aduce acasă nu unul, ci trei copii părăsiţi de mama lor toxicomană: independenta adolescentă Lizzy (Isabella Moner) şi fraţii ei mai mici, împiedicatul Juan (Gustavo Quiroz) şi sălbatica Lita (Julianna Gamiz). Pete şi Ellie sunt catapultaţi astfel într-o lume a haosului, fiind nevoiţi să înfrunte deodată variatele probleme specifice tuturor celor trei complicate vârste ale copilăriei.
Filmul pare a fi gândit să amuze şi, fii fără grijă, scenariul oferă suficiente situaţii trăsnite şi accidente hilare gata să-i facă pe părinţi să-şi aducă aminte de păţaniile din propria familie şi pe cei care încă ezită să se arunce în această mare aventură a vieţii să o mai amâne un pic, poate un deceniu-două. Din acest punct de vedere, Familie de-a gata nu este mai mult decât o colecţie de gaguri, eficientă, dar şi previzibilă şi repetitivă.
Filmul îşi dovedeşte adevărata valoare (în stilul edulcorat al Hollywood-ului, ce-i drept) explorând drama copiilor părăsiţi de părinţii naturali şi nevoiţi să se adapteze în alte cămine. Povestea este inspirată de experienţele personale (probabil înfrumuţesate) ale regizorului şi scenaristului Sean Anders şi reuşeşte cumva să ne determine pe noi, cei care mergem la cinema pentru două ore de relaxare la o comedie, să ne gândim şi la cei mai puţin norocoşi şi, mai ales, la cei mai vulnerabili dintre noi. Da, Familie de-a gata explorează subiectul în condiţii de laborator, iar cei trei copii "fac frumos" până la happy-end, dar nu e deloc greu să mergi mai departe cu gândul şi să te întrebi ce se întâmplă cu aceşti copii nedoriţi, a căror unică vină este că sunt copiii unor părinţi iresponsabili, într-o ţară mult mai puţin prietenoasă cu cei neajutoraţi, precum România.
Familie de-a gata vorbeşte eficient şi despre comunicare, despre răbdare, despre adaptarea la o altă mentalitate. Vorbeşte despre confortul psihologic şi despre extrem de dificila încercare de a face un adolescent, care se crede şi chiar se vrea neînţeles, să-şi deschidă inima şi să spună ce are pe suflet. Din oferta actuală a cinematografelor, probabil că nu este un film care să invite la o mai bună comunicare între generaţii decât această comedie, prin urmare te invităm să-i treci cu vederea clişeele şi reţeta evidentă şi să-i dai o şansă la cinema.
După o furtunoasă discuţie despre un viitor în care ar trebui să fie înconjuraţi de copii, soţii Pete (Wahlberg) şi Ellie (Byrne) încep să cocheteze cu ideea de a deveni asistenţi parentali. Nu altruismul îi împinge, ci dorinţa de "a-şi face mâna" cu parenting-ul şi nevoia de a umple un gol în relaţia lor. Dar în urma unui concurs de împrejurări, cuplul aduce acasă nu unul, ci trei copii părăsiţi de mama lor toxicomană: independenta adolescentă Lizzy (Isabella Moner) şi fraţii ei mai mici, împiedicatul Juan (Gustavo Quiroz) şi sălbatica Lita (Julianna Gamiz). Pete şi Ellie sunt catapultaţi astfel într-o lume a haosului, fiind nevoiţi să înfrunte deodată variatele probleme specifice tuturor celor trei complicate vârste ale copilăriei.
Filmul pare a fi gândit să amuze şi, fii fără grijă, scenariul oferă suficiente situaţii trăsnite şi accidente hilare gata să-i facă pe părinţi să-şi aducă aminte de păţaniile din propria familie şi pe cei care încă ezită să se arunce în această mare aventură a vieţii să o mai amâne un pic, poate un deceniu-două. Din acest punct de vedere, Familie de-a gata nu este mai mult decât o colecţie de gaguri, eficientă, dar şi previzibilă şi repetitivă.
Filmul îşi dovedeşte adevărata valoare (în stilul edulcorat al Hollywood-ului, ce-i drept) explorând drama copiilor părăsiţi de părinţii naturali şi nevoiţi să se adapteze în alte cămine. Povestea este inspirată de experienţele personale (probabil înfrumuţesate) ale regizorului şi scenaristului Sean Anders şi reuşeşte cumva să ne determine pe noi, cei care mergem la cinema pentru două ore de relaxare la o comedie, să ne gândim şi la cei mai puţin norocoşi şi, mai ales, la cei mai vulnerabili dintre noi. Da, Familie de-a gata explorează subiectul în condiţii de laborator, iar cei trei copii "fac frumos" până la happy-end, dar nu e deloc greu să mergi mai departe cu gândul şi să te întrebi ce se întâmplă cu aceşti copii nedoriţi, a căror unică vină este că sunt copiii unor părinţi iresponsabili, într-o ţară mult mai puţin prietenoasă cu cei neajutoraţi, precum România.
Familie de-a gata vorbeşte eficient şi despre comunicare, despre răbdare, despre adaptarea la o altă mentalitate. Vorbeşte despre confortul psihologic şi despre extrem de dificila încercare de a face un adolescent, care se crede şi chiar se vrea neînţeles, să-şi deschidă inima şi să spună ce are pe suflet. Din oferta actuală a cinematografelor, probabil că nu este un film care să invite la o mai bună comunicare între generaţii decât această comedie, prin urmare te invităm să-i treci cu vederea clişeele şi reţeta evidentă şi să-i dai o şansă la cinema.
