Părerea criticului
Profesorul Florian Potra ne spunea sa nu ne ducem la filme facute de femei fiindca intotdeauna din povestea lor barbatii ies rau, sunt niste trogloditi, criminali sau mor, iar femeile sunt pozitive, ies mereu victorioase, sunt chiar eroine. Evident, eu n-am prejudecati, ma duc si la filme facute de femei, unde intalnesc si situatia inversa, ca in Sabine de Sandrine Bonnaire, de pilda, dar cand am fost la filmul Intalniri incurcisate, facut de o femeie, Anca Damian, mi-am adus aminte de cuvintele lui Potra, fiindca se potrivesc. Directoarea unui penitenciar, Mirela (Oxana Moravec), este frumoasa, inteligenta si cu personalitate, zici ca e Elena Udrea pedepsita de Basescu sa conduca un penitenciar cu delicventi ca Nastase, Patriciu et co. Pana si prostituata Ana (Diana Cavallioti) iese bine in contrast cu fratele si amantul ei, un bisnitar, un peste, care o strecurase in camera unui finlandez, pe care pusese de mult ochii Mirela, cand l-a cunoscut in urma cu un an la un congres al puscariilor si acum isi revarsa asupra lui toata afectiunea sufletesca si trupeasca, mai ales dupa ce a ghicit ca el a divortat. Mai avem un nenorocit, un detinut pe viata, care isi schimba numele in semn de admiratie pentru un DJ de la radio „Gherila”, Bogdanovici (Mimi Branescu), apoi se sinucide! Si Andrei, fratele Anei, se sinucide sau este calcat din neatentie de Bogdanovici, fiindca vorbea la telefon in timp ce conducea! Ce coincidente chioare! Ce de intalniri incrucisate! Pacat ca spectatorii nu se prea incruciseaza sa mearga la acest film, pe care l-am vazut intr-o zi de duminica, la o ora buna, cu sala aproape goala. Normal, fiindca in acest film nimic nu se leaga, prezentandu-ni-se ca intr-un documentar tot felul de intamplari artificiale, fara nici o motivatie logica sau psihologica.
Avem un reportaj despre puscariasi si proxeneti, amestecat cu o poveste de dragoste dintre doi conducatori de puscarii. Filmul nu este un spectacol, sa ai placere estetica minima macar, sa urmaresti, sa spunem, o poveste bine scrisa, dialoguri destepte sau actori interesanti, dimpotriva, totul face parte din estetica uratului, de la peisajul de groapa la jocul actorilor, foarte prost distribuiti, amatori, fara dictie, urati, de, daca sunt puscariasi! Filmul imita prost, fara imaginatie si mestesug, celebrul film al lui Fatih Akin De partea cealalta, pe drept titrat cu zeci de premii, printre care si premiul pentru scenariu la Cannes. Ca si acolo, filmul lui Damian are trei parti, intitulate dupa numele personajelor principale, fara sa avem surpriza spectaculara a intalnirilor incrucisate, cu rolul marcat al hazardului sau al destinului, sub chipul fatalitatii, ca la Akin, unde moartea este cauza carte declanseaza tot mecanismul intamplarilor incrucisate. Structura este ca un desen de Miro, o senzationala demonstratie de felul cum firele povestirii se incruciseaza sau merg paralel, ca apoi sa se uneasca, sa se innoade sau deznoade, sa treaca tangent sau sa se incruciseze, asa cum se intampla cu cele doua sicrie, care, unul vine din Germania, altul pleaca din Turcia. De asemenea, finalul este identic cu inceputul, cum incearca si Anca Damian. E o constructie labirintica, avand mai multe povesti aparent disparte, dar care pana la urma se leaga in mod atat de ingenios incat spectatorul are o satisfactie estetica deplina. Iar mesajul este colosal, imbinand politicul, ideea lui Goethe despre inutilitatea revolutiilor, cu planul uman si sentimental.
Fiind ratat din toate punctele de vedere, producatorii lui Crossing Dates, cum isi prezinta ei Incrucisarile, un tip de snobism dambovitean, incearca sa-l salveze prin promo sau declaratiile regizoarei, care ne spun asa: „Cand intalnim o alta persoana, ne intalnim pe noi insine”. Adica eu cand ma intalnesc cu Anca Damian, ma intalnesc pe mine?! La modul absolut, poate da, caci toti suntem euri cu nasuri si urechi universale, dar in realitate suntem diferiti. Nici o frunza dintr-un pom nu seamana cu alta, cum o sa semene Basescu cu Angelika Merkel cand se intalnesc?! Sigur ca ma confrunt cu celalalt, dar e greu sa cred ca atunci cand ma intalnesc cu Mihnea Gheorghiu, de exemplu, ma intalnesc pe mine! Brrr! Inainte de toate, trebuie sa te intalnesti cu tine insuti, acasa, in oglinda interioara, apoi te confrunti cu altii. Desigur, aceasta metafizica de doi bani, ca „in fata noastra este un eu, mai degraba decat un el sau o ea”, ca, iubito, atunci cand ma intalnesc cu tine, ma intalnesc de fapt cu mine, adica si sexul e o „experienta a sinelui”, constituie o proiectie din alt film, mai bun. Metafizica eului se poate aplica tuturor filmelor, acolo unde sunt personaje, dar de aici si pana a vedea cum prinde ea viata intr-un film sau altul, cat este de roditoare, e alta poveste. Dovada ca filmul incrucisarilor nu transmite nici o idee, nici un mesaj, nu are nici o legatura cu frazele de promovare a lui! Eu cred ca aceasta fraza generala este diversiunea pe care o lanseaza autorii atunci cand nu au ceva de spus. Iau o maxima, o idee metafizica si o lipesc de film. Ea e de fapt valabila pentru alte filme sau opere. Dar aici, in filmul Ancutei noastre, nu exista nici un strop de metafizica, de analiza psihologica, faptele se deruleaza otova, personajele se incruciseaza doar fiindca asa a vrut regizoarea in decupaj. Toate aceste intalniri incrucisate aveau un sens daca exista o idee care sa le lege. Asa, au ramas fara sens, razlete, intersectiile putand fi oricand altele, dupa algebra permutarilor.
de Grid Modorcea
Avem un reportaj despre puscariasi si proxeneti, amestecat cu o poveste de dragoste dintre doi conducatori de puscarii. Filmul nu este un spectacol, sa ai placere estetica minima macar, sa urmaresti, sa spunem, o poveste bine scrisa, dialoguri destepte sau actori interesanti, dimpotriva, totul face parte din estetica uratului, de la peisajul de groapa la jocul actorilor, foarte prost distribuiti, amatori, fara dictie, urati, de, daca sunt puscariasi! Filmul imita prost, fara imaginatie si mestesug, celebrul film al lui Fatih Akin De partea cealalta, pe drept titrat cu zeci de premii, printre care si premiul pentru scenariu la Cannes. Ca si acolo, filmul lui Damian are trei parti, intitulate dupa numele personajelor principale, fara sa avem surpriza spectaculara a intalnirilor incrucisate, cu rolul marcat al hazardului sau al destinului, sub chipul fatalitatii, ca la Akin, unde moartea este cauza carte declanseaza tot mecanismul intamplarilor incrucisate. Structura este ca un desen de Miro, o senzationala demonstratie de felul cum firele povestirii se incruciseaza sau merg paralel, ca apoi sa se uneasca, sa se innoade sau deznoade, sa treaca tangent sau sa se incruciseze, asa cum se intampla cu cele doua sicrie, care, unul vine din Germania, altul pleaca din Turcia. De asemenea, finalul este identic cu inceputul, cum incearca si Anca Damian. E o constructie labirintica, avand mai multe povesti aparent disparte, dar care pana la urma se leaga in mod atat de ingenios incat spectatorul are o satisfactie estetica deplina. Iar mesajul este colosal, imbinand politicul, ideea lui Goethe despre inutilitatea revolutiilor, cu planul uman si sentimental.
Fiind ratat din toate punctele de vedere, producatorii lui Crossing Dates, cum isi prezinta ei Incrucisarile, un tip de snobism dambovitean, incearca sa-l salveze prin promo sau declaratiile regizoarei, care ne spun asa: „Cand intalnim o alta persoana, ne intalnim pe noi insine”. Adica eu cand ma intalnesc cu Anca Damian, ma intalnesc pe mine?! La modul absolut, poate da, caci toti suntem euri cu nasuri si urechi universale, dar in realitate suntem diferiti. Nici o frunza dintr-un pom nu seamana cu alta, cum o sa semene Basescu cu Angelika Merkel cand se intalnesc?! Sigur ca ma confrunt cu celalalt, dar e greu sa cred ca atunci cand ma intalnesc cu Mihnea Gheorghiu, de exemplu, ma intalnesc pe mine! Brrr! Inainte de toate, trebuie sa te intalnesti cu tine insuti, acasa, in oglinda interioara, apoi te confrunti cu altii. Desigur, aceasta metafizica de doi bani, ca „in fata noastra este un eu, mai degraba decat un el sau o ea”, ca, iubito, atunci cand ma intalnesc cu tine, ma intalnesc de fapt cu mine, adica si sexul e o „experienta a sinelui”, constituie o proiectie din alt film, mai bun. Metafizica eului se poate aplica tuturor filmelor, acolo unde sunt personaje, dar de aici si pana a vedea cum prinde ea viata intr-un film sau altul, cat este de roditoare, e alta poveste. Dovada ca filmul incrucisarilor nu transmite nici o idee, nici un mesaj, nu are nici o legatura cu frazele de promovare a lui! Eu cred ca aceasta fraza generala este diversiunea pe care o lanseaza autorii atunci cand nu au ceva de spus. Iau o maxima, o idee metafizica si o lipesc de film. Ea e de fapt valabila pentru alte filme sau opere. Dar aici, in filmul Ancutei noastre, nu exista nici un strop de metafizica, de analiza psihologica, faptele se deruleaza otova, personajele se incruciseaza doar fiindca asa a vrut regizoarea in decupaj. Toate aceste intalniri incrucisate aveau un sens daca exista o idee care sa le lege. Asa, au ramas fara sens, razlete, intersectiile putand fi oricand altele, dupa algebra permutarilor.
de Grid Modorcea
