Părerea criticului
O distribuţie de excepţie, un regizor specialist în muzicaluri, o revizitare a unora dintre cele mai populare poveşti şi câteva cântece care au făcut istorie pe Broadway, iată principalele puncte de atracţie ale lui Into the Woods/În inima pădurii, lansat pe ecranele noastre în primul weekend al anului. Ştim că muzicalul este foarte nepopular la noi, dar mai jos îţi spunem de ce nu ar fi o idee proastă să faci o vizită la cinema pentru a vedea Into the Woods.
Creat în 1986 de Stephen Sondheim şi lansat pe Broadway în 1987, Into the Woods a avut o lungă carieră în teatrele americane, atrăgând publicul cu muzica premiată a lui Sondheim şi cu revizitarea comico-satirică a unor poveşti precum Scufiţa Roşie, Cenuşăreasa, Rapunzel şi Jack şi vrejul de fasole. Totul porneşte de la un cuplu de brutari (Emily Blunt, James Corden), a căror viaţă este umbrită pentru că nu pot avea copii. Vrăjitoarea din vecini (Meryl Streep) le spune că brutăreasa este stearpă din cauza unui vechi blestem şi că acesta ar putea fi dat uitării cu ajutorul a patru obiecte: o vacă albă ca laptele, o pelerină roşie ca sângele, o şuviţă de păr galbenă ca porumbul şi un pantof de aur. Trimiterile la cele patru poveşti sunt evidente, iar brutarul şi soţia lui îşi vor pune la treabă imaginaţia şi ingeniozitatea pentru a face rost de cele patru obiecte până la deadline-ul precizat de vrăjitoare.
Muzica săltăreaţă şi versurile ironice ale lui Sondheim sunt liantul celor patru poveşti atât de familiare, iar Into the Woods va atrage cu energia interpretărilor şi pitorescul scenografiei (în galerie cadre sugestive din film). Câteva refrenuri nu se vor da duse din memorie şi ai toate şansele să te surprinzi fredonând I wish laolaltă cu Cenuşăreasa (Anna Kendrick), Jack (Daniel Huttlestone), Rapunzel (Mackenzie Mauzy) şi Scufiţa Roşie (Lilla Crawford).
Dar cel mai captivant aspect al lui Into the Woods este modul subversiv cum se joacă de-a clasicul "şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi". Poveştile eroilor nu au o rezolvare facilă şi toţi vor descoperi că ceea ce îşi doreau în prologul filmului nu garantează fericirea. Into the Woods este despre vanitate, fuga de responsabilitate şi obsesia pentru formă în detrimentul fondului, iar cel mai bun exemplu despre cât de "defecte" sunt personajele este şarmantul Prinţ (Chris Pine), protagonistul celui mai amuzant şi autoironic moment muzical al filmului, Agony. Celelalte personaje vor avea mult de luptat pentru un adevărat happy-end, iar finalul te face să te întrebi dacă acesta chiar există.
Chiar dacă lansează câteva întrebări interesante şi discută despre fericire şi ce suntem în stare să facem pentru ea, Into the Woods suferă din cauza unor schimbări de ton destul de bruşte şi din cauza unui ultim act în care scenariul porneşte cu încăpăţânare în căutarea unui villain. Faptul că acesta este extrem de neconvingător afectează rezultatul final, iar mulţi spectatori, care poate aşteaptă o poveste uşurică, numai bună pentru a uita de grijile zilnice, vor rămâne surprinşi în faţa aspectelor mai sumbre ale evoluţiei personajelor. Chiar şi aşa, pentru cei interesaţi de genul muzical Into the Woods ar trebui să reprezinte o vizită obligatorie la cinema.
După ce în decembrie am văzut Annie, actualizarea unui muzical la fel de celebru, Into the Woods ar trebui să arate o dată pentru totdeauna dacă românii au sau nu o deschidere către muzical. Primele cifre sugerează că povestea de dragoste dintre spectatorii noştri şi acest gen atât de popular internaţional nu are happy-end...
Creat în 1986 de Stephen Sondheim şi lansat pe Broadway în 1987, Into the Woods a avut o lungă carieră în teatrele americane, atrăgând publicul cu muzica premiată a lui Sondheim şi cu revizitarea comico-satirică a unor poveşti precum Scufiţa Roşie, Cenuşăreasa, Rapunzel şi Jack şi vrejul de fasole. Totul porneşte de la un cuplu de brutari (Emily Blunt, James Corden), a căror viaţă este umbrită pentru că nu pot avea copii. Vrăjitoarea din vecini (Meryl Streep) le spune că brutăreasa este stearpă din cauza unui vechi blestem şi că acesta ar putea fi dat uitării cu ajutorul a patru obiecte: o vacă albă ca laptele, o pelerină roşie ca sângele, o şuviţă de păr galbenă ca porumbul şi un pantof de aur. Trimiterile la cele patru poveşti sunt evidente, iar brutarul şi soţia lui îşi vor pune la treabă imaginaţia şi ingeniozitatea pentru a face rost de cele patru obiecte până la deadline-ul precizat de vrăjitoare.
Muzica săltăreaţă şi versurile ironice ale lui Sondheim sunt liantul celor patru poveşti atât de familiare, iar Into the Woods va atrage cu energia interpretărilor şi pitorescul scenografiei (în galerie cadre sugestive din film). Câteva refrenuri nu se vor da duse din memorie şi ai toate şansele să te surprinzi fredonând I wish laolaltă cu Cenuşăreasa (Anna Kendrick), Jack (Daniel Huttlestone), Rapunzel (Mackenzie Mauzy) şi Scufiţa Roşie (Lilla Crawford).
Dar cel mai captivant aspect al lui Into the Woods este modul subversiv cum se joacă de-a clasicul "şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi". Poveştile eroilor nu au o rezolvare facilă şi toţi vor descoperi că ceea ce îşi doreau în prologul filmului nu garantează fericirea. Into the Woods este despre vanitate, fuga de responsabilitate şi obsesia pentru formă în detrimentul fondului, iar cel mai bun exemplu despre cât de "defecte" sunt personajele este şarmantul Prinţ (Chris Pine), protagonistul celui mai amuzant şi autoironic moment muzical al filmului, Agony. Celelalte personaje vor avea mult de luptat pentru un adevărat happy-end, iar finalul te face să te întrebi dacă acesta chiar există.
Chiar dacă lansează câteva întrebări interesante şi discută despre fericire şi ce suntem în stare să facem pentru ea, Into the Woods suferă din cauza unor schimbări de ton destul de bruşte şi din cauza unui ultim act în care scenariul porneşte cu încăpăţânare în căutarea unui villain. Faptul că acesta este extrem de neconvingător afectează rezultatul final, iar mulţi spectatori, care poate aşteaptă o poveste uşurică, numai bună pentru a uita de grijile zilnice, vor rămâne surprinşi în faţa aspectelor mai sumbre ale evoluţiei personajelor. Chiar şi aşa, pentru cei interesaţi de genul muzical Into the Woods ar trebui să reprezinte o vizită obligatorie la cinema.
După ce în decembrie am văzut Annie, actualizarea unui muzical la fel de celebru, Into the Woods ar trebui să arate o dată pentru totdeauna dacă românii au sau nu o deschidere către muzical. Primele cifre sugerează că povestea de dragoste dintre spectatorii noştri şi acest gen atât de popular internaţional nu are happy-end...
