Părerea criticului
Puţine sunt filmele care au reuşit să mulţumească un număr atât de mare ca Intouchables, comedia francezilor Eric Toledano şi Olivier Nakache, văzută la cinema de mai bine de 19 milioane de francezi din noiembrie, când a avut premiera naţională. Mai mult decât criticii, care întotdeauna găsesc ceva de obiectat la un film de public, cei mai mari fani ai lui Intouchables au fost spectatorii obişnuiţi, care de mult nu s-au mai distrat atât de copios în sala de cinema.
Vorba aceea că e bine să combini umorul şi emoţia pentru a ajunge la inimile spectatorilor găseşte o nouă dovadă în producţia franceză, care spune povestea prieteniei insolite dintre un energic "derbedeu", Driss (Omar Sy), şi Philippe (François Cluzet), un aristocrat imobilizat în scaunul cu rotile. Nimic nu poate fi mai diferit decât lumile celor două personaje: Driss trăieşte la colţ de stradă, printre băieţi de cartier certaţi cu legea, iar din biografia sa nu lipseşte nici o jumătate de an petrecută la închisoare. Muzica pop îi ritmează paşii, glumele fără perdea vorbele, iar femeile frumoase ar face bine să se păzească dacă îi atrag atenţia.
Philippe în schimb trăieşte într-o somptuoasă reşedinţă pariziană, un adevărat palat, ascultă Bach, adoră opera şi este îngrijit zilnic de o armată de infirmiere şi asistenţi. Cel mai aproape de sexul frumos s-a aflat în ultimii ani datorită unei relaţii epistolare cu o femeie pe care n-a văzut-o în viaţa lui. La Driss totul e fizic, imediat, intens, la Philippe intelectualizat, lent, savurat cu rafinament şi, în acelaşi timp, cu o acută lipsă de speranţă...
Ciocnirea celor două universuri este un adevărat foc de artificii, iar beneficiarul absolut nu sunt progatoniştii, ci spectatorul. Energia nestăvilită a lui Driss şi mai ales francheţea sa lipsită de menajamente ia pe nepregătite mediul scorţos şi prăfuit al lui Philippe, iar de aici publicul nu trebuie decât să se aştepte la hohote de râs. Mai mult decât o serie de gaguri, filmul este emoţionant şi datorită paradoxului reprezentat de Philippe: un om care are practic totul, în afară de cel mai elementar drept, acela de a se deplasa oriunde vrea. Şi totul este foarte relativ, căci handicapul fizic al lui Philippe este dublat de handicapul social al lui Driss, forţat să se descurce la limita legalităţii, într-o societate care îl respinge.
Interesant este faptul că Intouchables este inspirat de fapte petrecute în realitate. Regizorii au avut ideea filmului după vizionarea unui documentar, A la vie, à la mort, care prezenta cazul unui tânăr imigrant din suburbii angajat să se ocupe de un bărbat tetraplegic, Philippe Pozzo di Borgo. Vizionarea a avut loc în 2004, iar regizorii au aşteptat, iată, şapte ani, pentru a scrie şi realiza comedia. La sfârşitul filmului au inserat şi un cadru cu cei doi prieteni de nedespărţit aflaţi la originea amuzantelor aventuri de pe marele ecran...
Intouchables se lansează în România pe 20 aprilie şi, oricât de mare ar fi reticenţa publicului de la noi cu privire la filmul european, suntem siguri că această comedie se va afla pe lista premierelor "de bifat" de către spectatorii din ţară. În orice caz, are cea mai călduroasă recomandare din partea Cinemagia!
Vorba aceea că e bine să combini umorul şi emoţia pentru a ajunge la inimile spectatorilor găseşte o nouă dovadă în producţia franceză, care spune povestea prieteniei insolite dintre un energic "derbedeu", Driss (Omar Sy), şi Philippe (François Cluzet), un aristocrat imobilizat în scaunul cu rotile. Nimic nu poate fi mai diferit decât lumile celor două personaje: Driss trăieşte la colţ de stradă, printre băieţi de cartier certaţi cu legea, iar din biografia sa nu lipseşte nici o jumătate de an petrecută la închisoare. Muzica pop îi ritmează paşii, glumele fără perdea vorbele, iar femeile frumoase ar face bine să se păzească dacă îi atrag atenţia.
Philippe în schimb trăieşte într-o somptuoasă reşedinţă pariziană, un adevărat palat, ascultă Bach, adoră opera şi este îngrijit zilnic de o armată de infirmiere şi asistenţi. Cel mai aproape de sexul frumos s-a aflat în ultimii ani datorită unei relaţii epistolare cu o femeie pe care n-a văzut-o în viaţa lui. La Driss totul e fizic, imediat, intens, la Philippe intelectualizat, lent, savurat cu rafinament şi, în acelaşi timp, cu o acută lipsă de speranţă...
Ciocnirea celor două universuri este un adevărat foc de artificii, iar beneficiarul absolut nu sunt progatoniştii, ci spectatorul. Energia nestăvilită a lui Driss şi mai ales francheţea sa lipsită de menajamente ia pe nepregătite mediul scorţos şi prăfuit al lui Philippe, iar de aici publicul nu trebuie decât să se aştepte la hohote de râs. Mai mult decât o serie de gaguri, filmul este emoţionant şi datorită paradoxului reprezentat de Philippe: un om care are practic totul, în afară de cel mai elementar drept, acela de a se deplasa oriunde vrea. Şi totul este foarte relativ, căci handicapul fizic al lui Philippe este dublat de handicapul social al lui Driss, forţat să se descurce la limita legalităţii, într-o societate care îl respinge.
Interesant este faptul că Intouchables este inspirat de fapte petrecute în realitate. Regizorii au avut ideea filmului după vizionarea unui documentar, A la vie, à la mort, care prezenta cazul unui tânăr imigrant din suburbii angajat să se ocupe de un bărbat tetraplegic, Philippe Pozzo di Borgo. Vizionarea a avut loc în 2004, iar regizorii au aşteptat, iată, şapte ani, pentru a scrie şi realiza comedia. La sfârşitul filmului au inserat şi un cadru cu cei doi prieteni de nedespărţit aflaţi la originea amuzantelor aventuri de pe marele ecran...
Intouchables se lansează în România pe 20 aprilie şi, oricât de mare ar fi reticenţa publicului de la noi cu privire la filmul european, suntem siguri că această comedie se va afla pe lista premierelor "de bifat" de către spectatorii din ţară. În orice caz, are cea mai călduroasă recomandare din partea Cinemagia!
