Părerea criticului
Un nou jurnal de închisoare politică, filmul Între chin și amin este un omagiu deținuților politici din perioada comunistă și un reminder că, deși trecută adeseori cu vederea, libertatea este o valoare de bază a omului.
Protagonistul, arestat în ajunul căsătoriei, împreună cu fratele său, sub niște acuzații neclare, este aruncat în sistemul penitenciar al României anilor 1950 și supus la ceea ce rămâne în istorie ca „experimentul Pitești”. Filmul este o cronică corectă a perioadei: drama de la Pitești, unul dintre cele mai sinistre întruchipări ale represiunii comuniste, în care deținuții fanatici erau folosiți ca agenți de tortură împotriva deținuților obișnuiți sub conducerea unui personaj real, maleficul Eugen Țurcanu, fost legionar care însă jurase credință noii puteri politice și mecanismului opresiv. Fenomenul s-a stins, poate așa cum proclamă unul dintre personaje, preotul Stavros: „răul se stinge de la sine”, încheindu-se cu condamnarea la moarte a agresorilor chiar de către autoritățile comuniste, sătule de actele de sadism petrecute în numele puterii lor.
Personajele - eroul și colegii de detenție - intră prea ușor în postură de sfinți și sunt creionați prea sumar
Totuși, filmul este naiv și tezist: religia joacă un rol central, și parcă principalul obiectiv al anchetatorilor comuniști este să combată creștinismul și spiritualitatea. Represiunea comunistă nu a fost îndreptată doar împotriva religiei. Personajele - eroul și colegii de detenție - intră prea ușor în postură de sfinți și sunt creionați prea sumar: dovedesc o solidaritate perfectă, cântă împreună colinde, nu fac niciun gest de autoapărare atunci când sunt abuzați de banda lui Țurcanu. Credem că inclusiv între eroii care au fost martirizați în pușcăriile comuniste a existat totuși mai multă culoare și mai mult pluralism de vederi.
Este adevărat, în același timp, că experimentul Pitești a avut într-adevăr un caracter ideologic și antireligios: torționarii cereau „adeziunea” și „reeducarea” din partea celorlalți deținuți prin renegarea credinței creștine, și acestea adesea se delectau insultând scene și ritualuri legate de credința, precum imaginea lui Hristos și Împărtășania, ceea ce filmul reușește să surprindă. Însă, așa cum era previzibil, filmul are un happy-end: eroul este eliberat, nu înainte de a fi suferit, și își regăsește familia și echilibrul sufletesc.
Filmul este naiv și tezist
Ceea ce lipsește filmului sunt metaforele și momentele sensibile. Totul e previzibil, deținuții sunt niște îngeri prin contrast cu gardienii și cu torționarii, adevărați demoni. Așa cum narațiunea merge fără surprize, așa și imaginea e banală, spre deosebire de alte filme despre Gulag-ul românesc (ne gândim, spre comparație, la scena din Poarta Albă în care siluetele deținuților, cărând capete tăiate de vite, se profilează pe cerul fierbinte al Dobrogei ca niște zeități antice).Chiar și sfârșitul - meritat moral, veridic istoric - al avatarului lui Țurcanu (rebotezat cu alt nume de regizor) este conturat prea schematic: în realitate, odiosul individ reacționase laș în fața morții, implorând iertarea. Bine construit și mai profund, în schimb, este personajul directorului închisorii (Constantin Cotimanis). Regizorul a încercat să-i dea o tentă mistică (o fi Diavolul în persoană?), care va oferi un episod-surpriză la finalul filmului. Personajul, jucat de Cotimanis, este firește un comunist, ateu și înverșunat împotriva prizonierilor săi. Însă, departe de a fi un țăran în uniformă, este iubitor de artă și de muzică: îi cere protagonistului să îi cânte la contrabas, ceea ce nu îl face să nu fie o brută fără scrupule și capabil de crimă.
Dacă premisa filmului e binevenită, realizarea suferă la capitolul verosimilitate. Eroul principal, cu toată veleitatea de sfânt, ar putea fi ceva mai uman și atunci publicul s-ar regăsi mai bine în persoana lui.
Protagonistul, arestat în ajunul căsătoriei, împreună cu fratele său, sub niște acuzații neclare, este aruncat în sistemul penitenciar al României anilor 1950 și supus la ceea ce rămâne în istorie ca „experimentul Pitești”. Filmul este o cronică corectă a perioadei: drama de la Pitești, unul dintre cele mai sinistre întruchipări ale represiunii comuniste, în care deținuții fanatici erau folosiți ca agenți de tortură împotriva deținuților obișnuiți sub conducerea unui personaj real, maleficul Eugen Țurcanu, fost legionar care însă jurase credință noii puteri politice și mecanismului opresiv. Fenomenul s-a stins, poate așa cum proclamă unul dintre personaje, preotul Stavros: „răul se stinge de la sine”, încheindu-se cu condamnarea la moarte a agresorilor chiar de către autoritățile comuniste, sătule de actele de sadism petrecute în numele puterii lor.
Personajele - eroul și colegii de detenție - intră prea ușor în postură de sfinți și sunt creionați prea sumar
Totuși, filmul este naiv și tezist: religia joacă un rol central, și parcă principalul obiectiv al anchetatorilor comuniști este să combată creștinismul și spiritualitatea. Represiunea comunistă nu a fost îndreptată doar împotriva religiei. Personajele - eroul și colegii de detenție - intră prea ușor în postură de sfinți și sunt creionați prea sumar: dovedesc o solidaritate perfectă, cântă împreună colinde, nu fac niciun gest de autoapărare atunci când sunt abuzați de banda lui Țurcanu. Credem că inclusiv între eroii care au fost martirizați în pușcăriile comuniste a existat totuși mai multă culoare și mai mult pluralism de vederi.
Este adevărat, în același timp, că experimentul Pitești a avut într-adevăr un caracter ideologic și antireligios: torționarii cereau „adeziunea” și „reeducarea” din partea celorlalți deținuți prin renegarea credinței creștine, și acestea adesea se delectau insultând scene și ritualuri legate de credința, precum imaginea lui Hristos și Împărtășania, ceea ce filmul reușește să surprindă. Însă, așa cum era previzibil, filmul are un happy-end: eroul este eliberat, nu înainte de a fi suferit, și își regăsește familia și echilibrul sufletesc.
Filmul este naiv și tezist
Ceea ce lipsește filmului sunt metaforele și momentele sensibile. Totul e previzibil, deținuții sunt niște îngeri prin contrast cu gardienii și cu torționarii, adevărați demoni. Așa cum narațiunea merge fără surprize, așa și imaginea e banală, spre deosebire de alte filme despre Gulag-ul românesc (ne gândim, spre comparație, la scena din Poarta Albă în care siluetele deținuților, cărând capete tăiate de vite, se profilează pe cerul fierbinte al Dobrogei ca niște zeități antice).Chiar și sfârșitul - meritat moral, veridic istoric - al avatarului lui Țurcanu (rebotezat cu alt nume de regizor) este conturat prea schematic: în realitate, odiosul individ reacționase laș în fața morții, implorând iertarea. Bine construit și mai profund, în schimb, este personajul directorului închisorii (Constantin Cotimanis). Regizorul a încercat să-i dea o tentă mistică (o fi Diavolul în persoană?), care va oferi un episod-surpriză la finalul filmului. Personajul, jucat de Cotimanis, este firește un comunist, ateu și înverșunat împotriva prizonierilor săi. Însă, departe de a fi un țăran în uniformă, este iubitor de artă și de muzică: îi cere protagonistului să îi cânte la contrabas, ceea ce nu îl face să nu fie o brută fără scrupule și capabil de crimă.
Dacă premisa filmului e binevenită, realizarea suferă la capitolul verosimilitate. Eroul principal, cu toată veleitatea de sfânt, ar putea fi ceva mai uman și atunci publicul s-ar regăsi mai bine în persoana lui.
