Părerea criticului
Dacă politică...? Dar dacă rugby...? - "Invictus"
Dacă ficţiune...? Dar dacă realitate...?
Una dintre cele mai ingrate sarcini ale docudramei este aceea de a integra realitatea în criteriile esenţiale ale paradigmei dramaturgice - chiar şi atunci când măcar premisa e structurată corect (condiţie cam sine qua non, ce-i drept, căci ce rost ar avea să faci un film după o situaţie necinematografică - doar ca să imortalizezi pe peliculă un crâmpei de istorie...?) Din fericire, realitatea Africii de Sud de-acum cincisprezece ani se pretează de minune la transpunerea în film - cel puţin la nivel de premise.
În 1989, cu nici zece zile înainte de sfârşitul anului, Românii îşi urmau în sfârşit toţi ceilalţi vecini est-europeni, spulberând într-o incredibilă explozie revoluţionară regimul comunist (U.R.S.S. avea să-i urmeze, prin puciul din august şi consecinţele lui imediate, după mai puţin de un an). S-a spus atunci - la nivel mondial: "Mai urmează să cadă doar Apartheidul, şi lumea va fi mai bună!"
Şi, într-adevăr, Apartheidul sud-african a fost abolit în mai puţin de cinci ani. Principalul militant împotriva lui, Nelson Mandela, a fost eliberat din închisoare în 11 februarie 1990, după douăzeci şi şapte de ani de detenţie, iar în 1994 a câştigat primele alegeri prezidenţiale cu reprezentanţă democratică deplină, devenind cel dintâi preşedinte negru al Republicii Sud-Africane.
Evident, o asemenea victorie putea fi considerată oricum, numai uşoară şi sigură nu. Şeful statului se confrunta cu o opoziţie virulentă din partea tuturor adversarilor săi politici anteriori, în condiţii incomparabil mai crâncene decât se întâmplă de obicei în cazul unui triumf electoral. Majoritatea rasiştilor îl urau, în palatul prezidenţial îl aştepta un corp funcţionăresc alb şi profund sceptic, iar serviciul de pază e confrunta cu nenumărate pericole de atentat - inclusiv din partea unor fracţiuni din forţele speciale ale fostului regim, câtă vreme cu altele era acum nevoit să coexiste colegial!
E inevitabilă, în acest punct, o comparaţie cu ceea ce se întâmplase în România cu câţiva ani în urmă. Revoluţia din 1989, prin datele ei definitorii, reuşise să creeze fermentul unei uriaşe coeziuni naţionale, la nivel popular şi superficial. Un lider devotat şi înţelept ar fi ştiut s-o folosească spre a cuprinde şi aneantiza, fie şi măcar parţial, şi schismele subterane, inevitabile în asemenea împrejurări. Cum bine ştim, căpetenia feseniştilor, Ion Ilici Iliescu, a procedat tocmai la contrariul: a exacerbat conflictele, a inventat şi alimentat adversităţi noi, a dezbinat şi învrăjbit cu deliberare întreaga ţară, pe toate planurile şi la toate nivelurile, pentru a-şi putea îndeplini misiunea de restaurator oneros al comunismului de inspiraţie sovietică, non-ceauşistă.
Ei bine, cel mai concludent exemplu de sens contrar îl oferă Nelson Mandela, care în nu mai mult de un an a reuşit să construiască o incredibilă reconciliere naţională - iar unul dintre mijloacele sale l-a constituit focalizarea interesului tuturor (şi mai ales al negrilor!) în jurul echipei naţionale de rugby Springboks până atunci un adevărat simbol al regimului de apartheid. Sub inspiraţia şi încurajările preşedintelui, Springboks, o echipă până atunci mizerabil de slabă, a reuşit ca în doar un an să devină pe bună dreptate campioană mondială, învingând redutabila naţională a Noii Zeelande în finala de la Johannesburg. Aceasta este povestea din noul film al lui Clint Eastwood.
Cu convingerea că voi stârni din nou reacţiile unor comentatori pe care-i tracasează metoda şi rigoarea analitică, voi reitera didactic datele acestui setup scenaristic, cu atât mai mult cu cât, excepţie făcând tentativele incipiente de la U.N.A.T.C., încă nu avem o şcoală de dramaturgie filmică - şi orice demers pedagogic, cât de pasager, nu poate fi decât util. Aşadar...
Dacă un preşedinte ales democratic are de reconciliat o naţiune profund divizată?
Dar dacă, în acest scop, el recurge la încurajarea echipei naţionale de rugby?
(Vorba personajelor din "Pescuit sportiv" al lui Adrian Sitaru: "Despre asta-i vorba...")
În continuare, povestea din realitate, relatată de John Carlin în romanul său documentar, s-a desfăşurat aproape ca un film - ceea ce nu înseamnă că sarcina lui Anthony Peckham ar fi fost de lepădat. Senaristul are marele merit de a fi selectat şi reaşezat evenimentele într-o structură proprie discursului cinematografic, construită aproape inginereşte. Rezultatul constă într-o povestire pe cât de dinamică şi captivantă, pe atât de semnificativă - şi, dincolo de asta, profund inspiratoare... misiune pe care o preia şi o duce la capăt, în cel mai lăudabil mod, producătrul şi regisorul Clint Eastwood.
Organizat şi precis cum îl ştim, Eastwood îşi bazează concepţia estetică, în primul rând, pe o reconstituire cât mai fidelă a realităţii - decizie legitimă, de vreme ce evenimentele istorice urmărite de el s-au petrecut cu doar cincisprezece ani în urmă. Asistenta personală a lui Mandela, Zelda la Grange, a spus despre decorurile echipei lui James J. Murakami: "Cunosc casa atât de bine, şi au refăcut-o la perfecţie. Până şi senzaţiile ambientale erau aceleaşi. Iar când l-am auzit pe Morgan Freeman vorbind - în prima clipă n-am văzut cine era - m-am întrebat: "Dar cum a ajuns aici domnul Mandela?"
Odată rezolvat acest pas, Clint Eastwood s-a bazat pe specularea factorului uman în a construi componenta inspiratoare şi charismatică a filmului. Aşa cum am spus în introducere, Mandela însuşi era un lider "născut, iar nu făcut", genul pe care îl urmezi "de voie, nu de nevoie" (transfer opţional crucial şi extrem de dificil, în condiţiile acelei divizări radicale post-apartheid), iar Morgan Freeman (vezi şi delaraţia de mai sus a Zeldei la Grange) realizează o compoziţie magistrală - nu numai cu ajutorul elementelor discrete de machiaj şi al reconstrucţiei vocale, ci şi prin felul cum îşi foloseşte mobilitatea facială şi corporală. Dar e riscant şi, în fond, neindicat, să-ţi bazezi un întreg film doar pe un singur personaj - fie el şi Mandela în interpretarea lui Freeman - aşa că Eastwood a procedat la elaborarea meticuloasă reţelei complexe de relaţii interumane propuse de carte şi de scenariu, dezvoltându-le prin mizanscene expresive şi riguroase, prin mobilarea atentă a spaţiilor cu diverse personaje expresive de plan secund, ca şi prin coordonarea de mare fineţe a jocului actorilor. Relaţia dintre Mandela şi echipa de rugby evoluează gradual, urmărind drumul de la scepticism până la deplina adopţiune afectivă reciprocă - iar în paralel cu acest fir epic urmărim sub-plotul fuziunii dintre membrii gărzii de corp: negrii fideli din start liderului, şi foştii subordonaţi ai inamicilor politici, angajaţi de el atât pentru calităţile lor profesionale, cât şi ca un pas major spre netezirea tuturor asperităţilor. Astfel, regia poartă cu o mână sigură filmul pe panta ascendentă a emoţiei şi empatiei, obţinând necesara convergenţă spre explozia de fericire din final, în jurul victoriei din campionat. Ca atare, stilul vizual al lui Eastwood e sobru şi funcţional, fără elemente spectaculare ieftine - pintre altele, i-am fost recunoscător că s-a lipsit de eternele clişee ale antrenamentelor sportive redate în ecvenţe ample, cu montaj agresiv şi muzică mobilizatoare, preferând o viziune economică şi detaşată asupra progreselor echipei.
La capitolul neîmpliniri, i-aş reproşa o insuficientă marcare a elementelor antagonice în setup. Ameninţările care planau asupra lui Mandela erau într-adevăr covârşitoare, dar secvenţele introductive le punctează strict prin două-trei vorbe, după care povestea cam uită de ele (cel puţin, până la secvenţa avionului ce survolează stadionul - excelentă, de altminteri!) Nu lipsesc nici câteva glisări spre afişarea cam ostentativă a corectitudinii politice - în special împrietenirea dintre poliţişti şi negrişorul care adună gunoaie, în timpul meciului. Şi, la nivel de ansamblu, aproape toate atitudinile rasiste excesive se rezolvă mult prea lin - de-ajuns o replică, o privire, o strângere de inimă. În sfârşit, freakşii sportului cu balonul oval (printre care, cu respectul cuvenit, nu mă număr), pot enumera diverse inadvertenţe ţinând strict de detaliile tehnicilor atletice şi ale realităţilor istorice.
În rolul lui François Pienaar, căpitanul echipei, Matt Damon izbuteşte la rândul lui o compoziţie interesantă, deşi deloc surprinzătoare - cei doi protagonişti fiind înconjuraţi de o galerie actoricească adecvată, din care alte creaţii notabile nu mai ies în evidenţă. Iar la nivel de dialog, toţi cei implicaţi, de la scriitorul care a consemnat (fidel sau nu) numeroasele replici reale şi vorbe cu tâlc ale lui Mandela, până la interpreţi cu prestaţiile lor, se distinge o alta dintre calităţile principale ale filmului - o adevărată lecţie pentru oricine are de practicat meşteşugul dificil al diplomaţiei în politică (mai ales în cea internă). Aviz amatorilor - ba chiar, îndeosebi, şi profesioniştilor!
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
2-3 martie, 2010
Bucureşti, România
Dacă ficţiune...? Dar dacă realitate...?
Una dintre cele mai ingrate sarcini ale docudramei este aceea de a integra realitatea în criteriile esenţiale ale paradigmei dramaturgice - chiar şi atunci când măcar premisa e structurată corect (condiţie cam sine qua non, ce-i drept, căci ce rost ar avea să faci un film după o situaţie necinematografică - doar ca să imortalizezi pe peliculă un crâmpei de istorie...?) Din fericire, realitatea Africii de Sud de-acum cincisprezece ani se pretează de minune la transpunerea în film - cel puţin la nivel de premise.
În 1989, cu nici zece zile înainte de sfârşitul anului, Românii îşi urmau în sfârşit toţi ceilalţi vecini est-europeni, spulberând într-o incredibilă explozie revoluţionară regimul comunist (U.R.S.S. avea să-i urmeze, prin puciul din august şi consecinţele lui imediate, după mai puţin de un an). S-a spus atunci - la nivel mondial: "Mai urmează să cadă doar Apartheidul, şi lumea va fi mai bună!"
Şi, într-adevăr, Apartheidul sud-african a fost abolit în mai puţin de cinci ani. Principalul militant împotriva lui, Nelson Mandela, a fost eliberat din închisoare în 11 februarie 1990, după douăzeci şi şapte de ani de detenţie, iar în 1994 a câştigat primele alegeri prezidenţiale cu reprezentanţă democratică deplină, devenind cel dintâi preşedinte negru al Republicii Sud-Africane.
Evident, o asemenea victorie putea fi considerată oricum, numai uşoară şi sigură nu. Şeful statului se confrunta cu o opoziţie virulentă din partea tuturor adversarilor săi politici anteriori, în condiţii incomparabil mai crâncene decât se întâmplă de obicei în cazul unui triumf electoral. Majoritatea rasiştilor îl urau, în palatul prezidenţial îl aştepta un corp funcţionăresc alb şi profund sceptic, iar serviciul de pază e confrunta cu nenumărate pericole de atentat - inclusiv din partea unor fracţiuni din forţele speciale ale fostului regim, câtă vreme cu altele era acum nevoit să coexiste colegial!
E inevitabilă, în acest punct, o comparaţie cu ceea ce se întâmplase în România cu câţiva ani în urmă. Revoluţia din 1989, prin datele ei definitorii, reuşise să creeze fermentul unei uriaşe coeziuni naţionale, la nivel popular şi superficial. Un lider devotat şi înţelept ar fi ştiut s-o folosească spre a cuprinde şi aneantiza, fie şi măcar parţial, şi schismele subterane, inevitabile în asemenea împrejurări. Cum bine ştim, căpetenia feseniştilor, Ion Ilici Iliescu, a procedat tocmai la contrariul: a exacerbat conflictele, a inventat şi alimentat adversităţi noi, a dezbinat şi învrăjbit cu deliberare întreaga ţară, pe toate planurile şi la toate nivelurile, pentru a-şi putea îndeplini misiunea de restaurator oneros al comunismului de inspiraţie sovietică, non-ceauşistă.
Ei bine, cel mai concludent exemplu de sens contrar îl oferă Nelson Mandela, care în nu mai mult de un an a reuşit să construiască o incredibilă reconciliere naţională - iar unul dintre mijloacele sale l-a constituit focalizarea interesului tuturor (şi mai ales al negrilor!) în jurul echipei naţionale de rugby Springboks până atunci un adevărat simbol al regimului de apartheid. Sub inspiraţia şi încurajările preşedintelui, Springboks, o echipă până atunci mizerabil de slabă, a reuşit ca în doar un an să devină pe bună dreptate campioană mondială, învingând redutabila naţională a Noii Zeelande în finala de la Johannesburg. Aceasta este povestea din noul film al lui Clint Eastwood.
Cu convingerea că voi stârni din nou reacţiile unor comentatori pe care-i tracasează metoda şi rigoarea analitică, voi reitera didactic datele acestui setup scenaristic, cu atât mai mult cu cât, excepţie făcând tentativele incipiente de la U.N.A.T.C., încă nu avem o şcoală de dramaturgie filmică - şi orice demers pedagogic, cât de pasager, nu poate fi decât util. Aşadar...
Dacă un preşedinte ales democratic are de reconciliat o naţiune profund divizată?
Dar dacă, în acest scop, el recurge la încurajarea echipei naţionale de rugby?
(Vorba personajelor din "Pescuit sportiv" al lui Adrian Sitaru: "Despre asta-i vorba...")
În continuare, povestea din realitate, relatată de John Carlin în romanul său documentar, s-a desfăşurat aproape ca un film - ceea ce nu înseamnă că sarcina lui Anthony Peckham ar fi fost de lepădat. Senaristul are marele merit de a fi selectat şi reaşezat evenimentele într-o structură proprie discursului cinematografic, construită aproape inginereşte. Rezultatul constă într-o povestire pe cât de dinamică şi captivantă, pe atât de semnificativă - şi, dincolo de asta, profund inspiratoare... misiune pe care o preia şi o duce la capăt, în cel mai lăudabil mod, producătrul şi regisorul Clint Eastwood.
Organizat şi precis cum îl ştim, Eastwood îşi bazează concepţia estetică, în primul rând, pe o reconstituire cât mai fidelă a realităţii - decizie legitimă, de vreme ce evenimentele istorice urmărite de el s-au petrecut cu doar cincisprezece ani în urmă. Asistenta personală a lui Mandela, Zelda la Grange, a spus despre decorurile echipei lui James J. Murakami: "Cunosc casa atât de bine, şi au refăcut-o la perfecţie. Până şi senzaţiile ambientale erau aceleaşi. Iar când l-am auzit pe Morgan Freeman vorbind - în prima clipă n-am văzut cine era - m-am întrebat: "Dar cum a ajuns aici domnul Mandela?"
Odată rezolvat acest pas, Clint Eastwood s-a bazat pe specularea factorului uman în a construi componenta inspiratoare şi charismatică a filmului. Aşa cum am spus în introducere, Mandela însuşi era un lider "născut, iar nu făcut", genul pe care îl urmezi "de voie, nu de nevoie" (transfer opţional crucial şi extrem de dificil, în condiţiile acelei divizări radicale post-apartheid), iar Morgan Freeman (vezi şi delaraţia de mai sus a Zeldei la Grange) realizează o compoziţie magistrală - nu numai cu ajutorul elementelor discrete de machiaj şi al reconstrucţiei vocale, ci şi prin felul cum îşi foloseşte mobilitatea facială şi corporală. Dar e riscant şi, în fond, neindicat, să-ţi bazezi un întreg film doar pe un singur personaj - fie el şi Mandela în interpretarea lui Freeman - aşa că Eastwood a procedat la elaborarea meticuloasă reţelei complexe de relaţii interumane propuse de carte şi de scenariu, dezvoltându-le prin mizanscene expresive şi riguroase, prin mobilarea atentă a spaţiilor cu diverse personaje expresive de plan secund, ca şi prin coordonarea de mare fineţe a jocului actorilor. Relaţia dintre Mandela şi echipa de rugby evoluează gradual, urmărind drumul de la scepticism până la deplina adopţiune afectivă reciprocă - iar în paralel cu acest fir epic urmărim sub-plotul fuziunii dintre membrii gărzii de corp: negrii fideli din start liderului, şi foştii subordonaţi ai inamicilor politici, angajaţi de el atât pentru calităţile lor profesionale, cât şi ca un pas major spre netezirea tuturor asperităţilor. Astfel, regia poartă cu o mână sigură filmul pe panta ascendentă a emoţiei şi empatiei, obţinând necesara convergenţă spre explozia de fericire din final, în jurul victoriei din campionat. Ca atare, stilul vizual al lui Eastwood e sobru şi funcţional, fără elemente spectaculare ieftine - pintre altele, i-am fost recunoscător că s-a lipsit de eternele clişee ale antrenamentelor sportive redate în ecvenţe ample, cu montaj agresiv şi muzică mobilizatoare, preferând o viziune economică şi detaşată asupra progreselor echipei.
La capitolul neîmpliniri, i-aş reproşa o insuficientă marcare a elementelor antagonice în setup. Ameninţările care planau asupra lui Mandela erau într-adevăr covârşitoare, dar secvenţele introductive le punctează strict prin două-trei vorbe, după care povestea cam uită de ele (cel puţin, până la secvenţa avionului ce survolează stadionul - excelentă, de altminteri!) Nu lipsesc nici câteva glisări spre afişarea cam ostentativă a corectitudinii politice - în special împrietenirea dintre poliţişti şi negrişorul care adună gunoaie, în timpul meciului. Şi, la nivel de ansamblu, aproape toate atitudinile rasiste excesive se rezolvă mult prea lin - de-ajuns o replică, o privire, o strângere de inimă. În sfârşit, freakşii sportului cu balonul oval (printre care, cu respectul cuvenit, nu mă număr), pot enumera diverse inadvertenţe ţinând strict de detaliile tehnicilor atletice şi ale realităţilor istorice.
În rolul lui François Pienaar, căpitanul echipei, Matt Damon izbuteşte la rândul lui o compoziţie interesantă, deşi deloc surprinzătoare - cei doi protagonişti fiind înconjuraţi de o galerie actoricească adecvată, din care alte creaţii notabile nu mai ies în evidenţă. Iar la nivel de dialog, toţi cei implicaţi, de la scriitorul care a consemnat (fidel sau nu) numeroasele replici reale şi vorbe cu tâlc ale lui Mandela, până la interpreţi cu prestaţiile lor, se distinge o alta dintre calităţile principale ale filmului - o adevărată lecţie pentru oricine are de practicat meşteşugul dificil al diplomaţiei în politică (mai ales în cea internă). Aviz amatorilor - ba chiar, îndeosebi, şi profesioniştilor!
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
2-3 martie, 2010
Bucureşti, România
