Părerea criticului
"Iron Sky" - Altă trăsnaie, mai reuşită
Puţin mai mult decât o joacă satirică
Împrejurările au făcut ca aseară să văd şi să scriu despre trăsnaia ratată "Abraham Lincoln: Vampire Hunter" - prilej de a expune succint câteva reguli elementare de a realiza cinematografic năstruşniciile deliberate, arătând de ce eşuase filmul lui Timur Bekmambetov (un regisor care, altminteri, mă convinsese cu o altă năzbâtie - dar delicioasă: "Wanted", 2008) şi, implicit, cam ce-ar fi de făcut ca să reuşească. Surpriza a survenit după exact douăzeci şi patru de ore, când "Iron Sky" a ilustrat pozitiv (deşi nici pe departe perfect) majoritatea argumentelor pe care le expusesem în ajun.
Să începem cu cele rele (dar minore).
Principala problemă a lui "Iron Sky" e lipsa acelui nivel de umor care era indispensabil unei asemenea panarame. Adică, să fim serioşi: au fugit naziştii în 1945, pe Lună, s-au tupilat pe faţa ei întunecată, au pus acolo de-un fel de stat naţional-socialist-tehnicist şi acum (adică, în 2018), vin să invadeze Pământul în numele rasei ariene! Ce să-ţi povestesc...!
Păi tocmai aia e! Asta să-ţi povestesc! E exclusiv o poveste de adormit... sau, mai bine zis, de distrat copiii, asumată ca atare şi voind a fi un spectacol sucit de să stea mâţa-n coadă şi mai multe nu. Ar fi trebuit să ne facă să ne tăvălim pe jos de râs - nu doar să zâmbim din când în când, aşa cum se întâmplă aproape tot timpul, cu excepţia a vreo două-trei hohote moderate.
La drept vorbind, în film nu e câtuşi de puţin vorba de nazişti: ei sunt doar un pretext pentru a satiriza, prin ricoşeu, apucăturile şi fixismele politicii mondiale contemporane - evident, predominant americane şi, prin extensie, NewWorldOrderiene. În mod deliberat, lumea lunar-nazistă prezintă toate clişeele consacrate în ultimii şaptezeci de ani cu privire la big bad Reich - de la costumaţie, recuzită şi decoruri, până la ticuri, verbiaj şi poncife comportamentale. În aceşti parametri, scenariul lui Michael Kalesniko (după o povestire de Johanna Sinisalo, la rândul ei bazată pe conceptul iniţial al lui Jarmo Puskala), merge destul de inteligent. Semnificativ este faptul că principalele calităţi ţin tocmai de specificul gândirii SF coerente: speculaţia asupra unei lumi alternative, care a evoluat tehnologic pe alte direcţii, cu uriaşe computere super-performante rămase la nivel electric, fără a fi descoperit electronica, mecanisme bazate încă pe angrenaje ale roţilor dinţate şi pe curele de transmisie, şi nave spaţiale care copiază modelul fostelor dirijabile - detaliu care aminteşte de celebra trilogie a lui Michael Moorcock "The Time Nomad", unde colonelul Oswald Bastable (trimitere la domnul Bastaple al lui H.G. Wells) vizitează diverse ucronii caracterizate, printre multe altele, de zeppeline super-performante, că nimeni nu inventase aeroplanele); primele două romane, "The Warlord of the Air" şi "The Land Leviathan", au fost publicate şi la noi, prin anii '90, de Aldo-Press, în traducerea pitbullsemnatului (din păcate, condiţiile editoriale şi grafice erau atât de rudimentare, încât n-au prins la cumpărători, iar al treilea, "The Steel Czar", n-a mai apărut). Actualul "Iron Sky" foloseşte o formulă similară, semi-ucronică - din moment ce "istoria alternativă" se desfăşoară nu pe axa noastră spaţio-temporală, suplinind-o, ci pe Lună, iar convergenţa are loc într-un moment din viitorul apropiat, din nou într-un mod ingenios: tot ce le lipseşte selenaziştilor sunt doar câteva telefoane/computere celulare, cuplate cu mastodonţii lor ca să-i aducă la un nivel valid de funcţionare. Un exemplu edificator de gândire SF inspirată - evident, în cel mai soft-glumeţ context.
Problema este că povestea bazată pe aceste premise ofertante nu reuşeşte decât parţial să-şi onoreze dezideratele esenţiale: inventivitatea şi umorul. În cea mai mare parte, dezvoltările ideatice rămân doar la stadiul de intenţie - promit mult, oferă cam puţin - iar latura de comedie e discutabilă. Structural, scenariul seamănă frapant cu "The Fifth Element" (1997, Luc Besson), dar nu atinge nici pe departe savoarea hazului de acolo - şi nici nu e construit la fel de riguros, organizându-şi cam haotic materialul dramaturgic (inclusiv în sensul multor gratuităţi şi inadvertenţe flagrante). Noroc că e sprinten şi nu plictiseşte, şi reuşeşte măcar să amuze pe alocuri - deşi fără să smulgă nicăieri râsete năvalnice, cum ar fi vrut. Cele mai reuşite momente sunt cele din consiliul O.N.U. (devenit, acum, un fel de federaţie a lumii unificate), mai ales intervenţia reprezentantului Coreei de Nord, secvenţa când toate naţiunile îşi unesc forţele spre a riposta invaziei, activându-şi armamentul ascuns al "paşnicelor" nave cosmice (cu excepţia... Finlandei, săraca, singura care n-a umblat cu cioara vopsită), sau încăierarea finală.
Este inevitabilă paralela cu celebra "War Room" din "Dr. Strangelove" - iar aici ajungem la un alt aspect interesant al filmului: referenţialitatea. Timo Vuorensola, un solist finlandez de black metal care acum debutează în regia de lung-metraj - prilej de a sugera un talent promiţător - îşi declară explicit (dar nu epigonic), pe tot parcursul filmului, admiraţia faţă de diverşi maeştri ai genului, în frunte cu Stanley Kubrick. Genericul, cu manevre spaţiale pe fond muzical suav, trimite evident la "2001: A Space Odyssey" (1968); fizionomia şi comportamentul principalului personaj negativ (Götz Otto) îl caricaturizează pe Alex, din "A Clockwork Orange" (1971), film de care amintesc şi unele elemente scenografice, câtă vreme altele citează discret acelaşi "Dr. Strangelove", inclusiv debandada finala, montată în ralenti pe muzică lirică - mai ales prin ultimul cadru când, după ce invazia a fost zădărnicită şi vajnicii noştri pământeni se iau de păr, încep să apară, pe mapamond, petele luminoase ale unor explozii nucleare, moment în care povestea îşi insinuează şi dimensiunea gravă, de avertisment situat dincolo de simpla joacă satirică.
Referinţe similare se raportează şi la "Star Wars" (1977, George Lucas), atât în bătălia spaţială cât şi în plasarea unor cupluri de personaje la bordul navelor (aluzii la Han Solo şi un fel de hibrid între Chewbacca, C3PO şi R2D2, precum şi la deja menţionatul "The Fifth Element" (secvenţele urbane terestre), la "Cloverfield" (2008, Mat Reeves): distrugerea Statuii Libertăţii, sau la "Mars Attacks" (1996, Tim Burton). Iar exemplele continuă, continuă - din fericire, evitând la limită atât pastişa, cât şi citarea prea ostentativă.
În mod surprinzător pentru un film non-american (coproducţie finlandez-german-australiană), imageria se prezintă extrem de bine, expresivă şi credibilă, aproape la nivelul unui high-budget hollywoodian - inclusiv cu aportul directorului de fotografie Mika Orasmaa. Actorii (o serie de nume deocamdată necunoscute) se achită onorabil de sarcini, deşi la un mod destul de simplist, pe alocuri cabotin şi fără străluciri deosebite.
Dacă-l făceau americanii, "Iron Sky" s-ar fi plasat pe traiectoria numeroaselor glume curând uitate - dar, prin faptul că reprezintă efortul conjugat a altor trei cinematografii (dintre care două, cea australiană şi mai ales cea finalndeză, sunt chiar marginale), filmul are măcar meritul unei deschideri pline de speranţă: iată că încep să mai ridice şi alţii steagul destul sus, fie şi la o înălţime, pe moment, mai degrabă mediocră.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
22 iunie, 2011, 01:45-03:11
Bucureşti, România
Puţin mai mult decât o joacă satirică
Împrejurările au făcut ca aseară să văd şi să scriu despre trăsnaia ratată "Abraham Lincoln: Vampire Hunter" - prilej de a expune succint câteva reguli elementare de a realiza cinematografic năstruşniciile deliberate, arătând de ce eşuase filmul lui Timur Bekmambetov (un regisor care, altminteri, mă convinsese cu o altă năzbâtie - dar delicioasă: "Wanted", 2008) şi, implicit, cam ce-ar fi de făcut ca să reuşească. Surpriza a survenit după exact douăzeci şi patru de ore, când "Iron Sky" a ilustrat pozitiv (deşi nici pe departe perfect) majoritatea argumentelor pe care le expusesem în ajun.
Să începem cu cele rele (dar minore).
Principala problemă a lui "Iron Sky" e lipsa acelui nivel de umor care era indispensabil unei asemenea panarame. Adică, să fim serioşi: au fugit naziştii în 1945, pe Lună, s-au tupilat pe faţa ei întunecată, au pus acolo de-un fel de stat naţional-socialist-tehnicist şi acum (adică, în 2018), vin să invadeze Pământul în numele rasei ariene! Ce să-ţi povestesc...!
Păi tocmai aia e! Asta să-ţi povestesc! E exclusiv o poveste de adormit... sau, mai bine zis, de distrat copiii, asumată ca atare şi voind a fi un spectacol sucit de să stea mâţa-n coadă şi mai multe nu. Ar fi trebuit să ne facă să ne tăvălim pe jos de râs - nu doar să zâmbim din când în când, aşa cum se întâmplă aproape tot timpul, cu excepţia a vreo două-trei hohote moderate.
La drept vorbind, în film nu e câtuşi de puţin vorba de nazişti: ei sunt doar un pretext pentru a satiriza, prin ricoşeu, apucăturile şi fixismele politicii mondiale contemporane - evident, predominant americane şi, prin extensie, NewWorldOrderiene. În mod deliberat, lumea lunar-nazistă prezintă toate clişeele consacrate în ultimii şaptezeci de ani cu privire la big bad Reich - de la costumaţie, recuzită şi decoruri, până la ticuri, verbiaj şi poncife comportamentale. În aceşti parametri, scenariul lui Michael Kalesniko (după o povestire de Johanna Sinisalo, la rândul ei bazată pe conceptul iniţial al lui Jarmo Puskala), merge destul de inteligent. Semnificativ este faptul că principalele calităţi ţin tocmai de specificul gândirii SF coerente: speculaţia asupra unei lumi alternative, care a evoluat tehnologic pe alte direcţii, cu uriaşe computere super-performante rămase la nivel electric, fără a fi descoperit electronica, mecanisme bazate încă pe angrenaje ale roţilor dinţate şi pe curele de transmisie, şi nave spaţiale care copiază modelul fostelor dirijabile - detaliu care aminteşte de celebra trilogie a lui Michael Moorcock "The Time Nomad", unde colonelul Oswald Bastable (trimitere la domnul Bastaple al lui H.G. Wells) vizitează diverse ucronii caracterizate, printre multe altele, de zeppeline super-performante, că nimeni nu inventase aeroplanele); primele două romane, "The Warlord of the Air" şi "The Land Leviathan", au fost publicate şi la noi, prin anii '90, de Aldo-Press, în traducerea pitbullsemnatului (din păcate, condiţiile editoriale şi grafice erau atât de rudimentare, încât n-au prins la cumpărători, iar al treilea, "The Steel Czar", n-a mai apărut). Actualul "Iron Sky" foloseşte o formulă similară, semi-ucronică - din moment ce "istoria alternativă" se desfăşoară nu pe axa noastră spaţio-temporală, suplinind-o, ci pe Lună, iar convergenţa are loc într-un moment din viitorul apropiat, din nou într-un mod ingenios: tot ce le lipseşte selenaziştilor sunt doar câteva telefoane/computere celulare, cuplate cu mastodonţii lor ca să-i aducă la un nivel valid de funcţionare. Un exemplu edificator de gândire SF inspirată - evident, în cel mai soft-glumeţ context.
Problema este că povestea bazată pe aceste premise ofertante nu reuşeşte decât parţial să-şi onoreze dezideratele esenţiale: inventivitatea şi umorul. În cea mai mare parte, dezvoltările ideatice rămân doar la stadiul de intenţie - promit mult, oferă cam puţin - iar latura de comedie e discutabilă. Structural, scenariul seamănă frapant cu "The Fifth Element" (1997, Luc Besson), dar nu atinge nici pe departe savoarea hazului de acolo - şi nici nu e construit la fel de riguros, organizându-şi cam haotic materialul dramaturgic (inclusiv în sensul multor gratuităţi şi inadvertenţe flagrante). Noroc că e sprinten şi nu plictiseşte, şi reuşeşte măcar să amuze pe alocuri - deşi fără să smulgă nicăieri râsete năvalnice, cum ar fi vrut. Cele mai reuşite momente sunt cele din consiliul O.N.U. (devenit, acum, un fel de federaţie a lumii unificate), mai ales intervenţia reprezentantului Coreei de Nord, secvenţa când toate naţiunile îşi unesc forţele spre a riposta invaziei, activându-şi armamentul ascuns al "paşnicelor" nave cosmice (cu excepţia... Finlandei, săraca, singura care n-a umblat cu cioara vopsită), sau încăierarea finală.
Este inevitabilă paralela cu celebra "War Room" din "Dr. Strangelove" - iar aici ajungem la un alt aspect interesant al filmului: referenţialitatea. Timo Vuorensola, un solist finlandez de black metal care acum debutează în regia de lung-metraj - prilej de a sugera un talent promiţător - îşi declară explicit (dar nu epigonic), pe tot parcursul filmului, admiraţia faţă de diverşi maeştri ai genului, în frunte cu Stanley Kubrick. Genericul, cu manevre spaţiale pe fond muzical suav, trimite evident la "2001: A Space Odyssey" (1968); fizionomia şi comportamentul principalului personaj negativ (Götz Otto) îl caricaturizează pe Alex, din "A Clockwork Orange" (1971), film de care amintesc şi unele elemente scenografice, câtă vreme altele citează discret acelaşi "Dr. Strangelove", inclusiv debandada finala, montată în ralenti pe muzică lirică - mai ales prin ultimul cadru când, după ce invazia a fost zădărnicită şi vajnicii noştri pământeni se iau de păr, încep să apară, pe mapamond, petele luminoase ale unor explozii nucleare, moment în care povestea îşi insinuează şi dimensiunea gravă, de avertisment situat dincolo de simpla joacă satirică.
Referinţe similare se raportează şi la "Star Wars" (1977, George Lucas), atât în bătălia spaţială cât şi în plasarea unor cupluri de personaje la bordul navelor (aluzii la Han Solo şi un fel de hibrid între Chewbacca, C3PO şi R2D2, precum şi la deja menţionatul "The Fifth Element" (secvenţele urbane terestre), la "Cloverfield" (2008, Mat Reeves): distrugerea Statuii Libertăţii, sau la "Mars Attacks" (1996, Tim Burton). Iar exemplele continuă, continuă - din fericire, evitând la limită atât pastişa, cât şi citarea prea ostentativă.
În mod surprinzător pentru un film non-american (coproducţie finlandez-german-australiană), imageria se prezintă extrem de bine, expresivă şi credibilă, aproape la nivelul unui high-budget hollywoodian - inclusiv cu aportul directorului de fotografie Mika Orasmaa. Actorii (o serie de nume deocamdată necunoscute) se achită onorabil de sarcini, deşi la un mod destul de simplist, pe alocuri cabotin şi fără străluciri deosebite.
Dacă-l făceau americanii, "Iron Sky" s-ar fi plasat pe traiectoria numeroaselor glume curând uitate - dar, prin faptul că reprezintă efortul conjugat a altor trei cinematografii (dintre care două, cea australiană şi mai ales cea finalndeză, sunt chiar marginale), filmul are măcar meritul unei deschideri pline de speranţă: iată că încep să mai ridice şi alţii steagul destul sus, fie şi la o înălţime, pe moment, mai degrabă mediocră.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
22 iunie, 2011, 01:45-03:11
Bucureşti, România
