Părerea criticului
Este unul dintre cele mai înspăimântătoare romane din istoria horror-ului, cu batalioane de fani din mai multe generaţii. Este, în acelaşi timp, unul dintre romanele vestite pentru dificultatea unei transpuneri pentru marele ecran, poate şi pentru că villain-ul titular trezeşte sentimente atât de diverse în funcţie de personalitatea şi temerile cititorilor. Ecranizarea lui Andrés Muschietti reuşeşte să recreeze imaginile bântuitoare ale romanului şi să fixeze orori definitive. Dar marea reuşită este surprinderea unei gigantice prietenii şi crearea unei ataşante ode cuvântului "împreună".
Un alt succes al filmului este faptul că îi convinge atât pe fanii romanului, cei care de obicei de-abia aşteaptă să arate cu degetul contragerile inevitabile ale scenariului (să nu uităm că romanul original are 1200 de pagini structurate complet diferit), dar şi pe "virgini". Pentru toţi, clovnul Pennywise are pus de-o parte un balon colorat, gata să le explodeze în faţă valuri de sânge.
Filmul nu întârzie să ni-l arate pe înfiorătorul clovn. Încă din primul cadru îl vedem pe Bill Denbrough (Jaeden Lieberher) făcând o barcă de hârtie pentru fratele său, Georgie. Într-o ploaie torenţială, Georgie aleargă vesel pe lângă barca dusă de apele de lângă trotuar, până când aceasta cade în canal. În întuneric pândesc ochii fosforescenţi ai lui Pennywise. Urmează o conversaţie scurtă şi primul val de sânge.
Cunoscut pentru modul cum ia teme ultrafolosite ale genului horror şi le expandează (casa bântuită devine hotelul bântuit în The Shining, vampirul solitar devine o armată în Salem's Lot), Stephen King chiar are de ce să fie mulţumit de această ecranizare foarte fidelă în spirit. Acţiunea are loc în 1989 şi nu în 1954, dar decalajul temporar nu face decât să sublinieze spiritul peren al maleficului personaj (fanii cărţii ştiu la ce ne referim). Aşa cum bine subliniază şi traducerea în română a titlului, "Oraşul bântuIT", Derry poate că nu pică în întregime pradă clovnului Pennywise, dar prezenţa acestuia se face simţită peste tot, fără excepţie.
Un Avengers în miniatură, IT nu doar că oferă nişte sperieturi pe cinste, dar reuşeşte să creioneze nişte personaje cât se poate de convingătoare. Bâlbâitului Bill i se alătură grăsunul Ben (Jeremy Ray Taylor), ipohondrul Eddie (Jack Grazer), ordonatul Stanley (Wyatt Oleff), glumeţul Richie (Finn Wolfhard), studiosul Mike (Chosen Jacobs) şi roşcata Beverly (Sophia Lillis). Pentru cei care îi cunosc deja din roman, cu greu poţi găsi transpuneri mai convingătoare. Pentru cei care nu îi cunosc, It este unul dintre extrem de rarele horror-uri care chiar se chinuie să-şi construiască personajele. Spre comparaţie, Annabelle: Creation (şi îl pomenim atât pentru data recentă a premierei, cât şi pentru că cele două filme îl împart pe scenaristul Gary Dauberman), îşi foloseşte personajele ca simplă carne de tun.
Ce uimeşte la It este faptul că deşi te sperie din plin şi oferă câteva imagini care îţi zgârâie adânc retina, mesajul său este mai degrabă încurajator. Da, este o odă adusă cuvântului "împreună", o odă adusă prieteniei. Este despre cum eu, tu, el şi ea putem forma un zid şi un obstacol în calea unui It, indiferent de cât de puternic este acesta. Când horror-urile făcute după reţetă la Hollywood se mulţumesc (şi de cele mai multe ori nu reuşesc nici măcar asta) să sperie, It te sperie şi în acelaşi timp te îndeamnă să-ţi cauţi un tovarăş ca să vă speriaţi împreună. Şi apoi să râdeţi, "haha, ce proşti suntem că ne-am speriat".
Este un singur loc unde filmul pierde puncte şi nu din vina lui. După o ecranizare atât de târzie, era imposibil ca esenţa sa să nu fie explorată, mai mult sau mai puţin explicit, în alte filme. Poate că e fidel romanului, dar It seamănă supărător de mult cu serialul Stranger Things, ceea ce îi poate îndepărta pe cei care aud prima oară de Derry şi Pennywise. Pentru ceilaţi, premiera de vineri este ecranizarea pe care o aşteptau.
Un alt succes al filmului este faptul că îi convinge atât pe fanii romanului, cei care de obicei de-abia aşteaptă să arate cu degetul contragerile inevitabile ale scenariului (să nu uităm că romanul original are 1200 de pagini structurate complet diferit), dar şi pe "virgini". Pentru toţi, clovnul Pennywise are pus de-o parte un balon colorat, gata să le explodeze în faţă valuri de sânge.
Filmul nu întârzie să ni-l arate pe înfiorătorul clovn. Încă din primul cadru îl vedem pe Bill Denbrough (Jaeden Lieberher) făcând o barcă de hârtie pentru fratele său, Georgie. Într-o ploaie torenţială, Georgie aleargă vesel pe lângă barca dusă de apele de lângă trotuar, până când aceasta cade în canal. În întuneric pândesc ochii fosforescenţi ai lui Pennywise. Urmează o conversaţie scurtă şi primul val de sânge.
Cunoscut pentru modul cum ia teme ultrafolosite ale genului horror şi le expandează (casa bântuită devine hotelul bântuit în The Shining, vampirul solitar devine o armată în Salem's Lot), Stephen King chiar are de ce să fie mulţumit de această ecranizare foarte fidelă în spirit. Acţiunea are loc în 1989 şi nu în 1954, dar decalajul temporar nu face decât să sublinieze spiritul peren al maleficului personaj (fanii cărţii ştiu la ce ne referim). Aşa cum bine subliniază şi traducerea în română a titlului, "Oraşul bântuIT", Derry poate că nu pică în întregime pradă clovnului Pennywise, dar prezenţa acestuia se face simţită peste tot, fără excepţie.
Un Avengers în miniatură, IT nu doar că oferă nişte sperieturi pe cinste, dar reuşeşte să creioneze nişte personaje cât se poate de convingătoare. Bâlbâitului Bill i se alătură grăsunul Ben (Jeremy Ray Taylor), ipohondrul Eddie (Jack Grazer), ordonatul Stanley (Wyatt Oleff), glumeţul Richie (Finn Wolfhard), studiosul Mike (Chosen Jacobs) şi roşcata Beverly (Sophia Lillis). Pentru cei care îi cunosc deja din roman, cu greu poţi găsi transpuneri mai convingătoare. Pentru cei care nu îi cunosc, It este unul dintre extrem de rarele horror-uri care chiar se chinuie să-şi construiască personajele. Spre comparaţie, Annabelle: Creation (şi îl pomenim atât pentru data recentă a premierei, cât şi pentru că cele două filme îl împart pe scenaristul Gary Dauberman), îşi foloseşte personajele ca simplă carne de tun.
Ce uimeşte la It este faptul că deşi te sperie din plin şi oferă câteva imagini care îţi zgârâie adânc retina, mesajul său este mai degrabă încurajator. Da, este o odă adusă cuvântului "împreună", o odă adusă prieteniei. Este despre cum eu, tu, el şi ea putem forma un zid şi un obstacol în calea unui It, indiferent de cât de puternic este acesta. Când horror-urile făcute după reţetă la Hollywood se mulţumesc (şi de cele mai multe ori nu reuşesc nici măcar asta) să sperie, It te sperie şi în acelaşi timp te îndeamnă să-ţi cauţi un tovarăş ca să vă speriaţi împreună. Şi apoi să râdeţi, "haha, ce proşti suntem că ne-am speriat".
Este un singur loc unde filmul pierde puncte şi nu din vina lui. După o ecranizare atât de târzie, era imposibil ca esenţa sa să nu fie explorată, mai mult sau mai puţin explicit, în alte filme. Poate că e fidel romanului, dar It seamănă supărător de mult cu serialul Stranger Things, ceea ce îi poate îndepărta pe cei care aud prima oară de Derry şi Pennywise. Pentru ceilaţi, premiera de vineri este ecranizarea pe care o aşteptau.
