Părerea criticului
Aşteptatul film biografic al lui Clint Eastwood, J. Edgar, îi dă ocazia lui Leonardo DiCaprio pentru una dintre cele mai lăudate interpretări ale carierei sale (a fost nominalizat la Globurile de Aur şi se poate aştepta şi la o nominalizare la Oscar), iar nouă ne prezintă într-un mod destul de bizar istoria ambiţiosului J. Edgar Hoover, fondatorul FBI-ului şi categoric unul dintre cei mai puternici şi controversaţi oameni politici ai secolului 20.
I-ai putea zice "omul cu dosărelul". Supranumit "Păianjenul" pentru modul în care îşi ţesea din umbră reţeaua de intrigi şi de informatori, Hoover a pus la zid, în spatele uşilor închise, câteva dintre cele mai mari figuri politice ale secolului trecut, de la Roosevelt până la Nixon. Pentru a-şi proteja Biroul, la fiecare schimbare de preşedinte (a prins vreo opt), Hoover apărea în Biroul Oval cu un dosar conţinând cele mai murdare secrete din istoria politică şi familială a liderului american, fapt cât se poate de grăitor atât pentru metodele abuzive ale lui Hoover, cât şi pentru dragostea sa imensă pentru Biroul său de Investigaţii.
Categoric de văzut pentru pasionaţii de politică, J. Edgar analizează şi cum poate fi schimbat adevărul, din câteva cuvinte, o intrare în dosar şi niscaiva sfori trase în stânga şi-n dreapta. Până şi filmul face acelaşi lucru, pentru că la un moment dat nu-ţi mai e deloc clar dacă povestea lui J. Edgar Hoover este aşa cum a avut loc în realitate sau aşa cum i-ar fi plăcut acestuia să fie spusă. La nivel de film biografic, spectatorul va rămâne cu impresia că a văzut un eşec: găurile din viaţa privată a lui Hoover (era obsedat de intimitate) sunt umplute cu prea mare libertate de scenaristul Dustin Lance Black (câştigător de Oscar în 2009 pentru un alt film biografic, Milk).
Când vezi secvenţele cu presupusa relaţie homosexuală dintre Hoover şi directorul adjunct al FBI-ului, Clyde Tolson (Armie Hammer), nu ai cum să nu te întrebi care este de fapt intenţia lui Clint Eastwood cu noul său proiect. Adevărul nu prea pare să fie, ci mai degrabă controversa, căci multe zvonuri legate de viaţa personală a lui Hoover au fost aruncate pe ecran ca fapte care s-au petrecut în realitate. La sfârşit rămâi cu impresia că Eastwood a explorat cu prea multă libertate şi prea puţină grijă pentru adevăr această terra incognita reprezentată de viaţa intimă a lui Hoover.
Chiar şi aşa, J. Edgar merită atenţia ta, pentru că îţi prezintă un anumit mod de a face politică. Un mod prea familiar de a face politică. Câteva dintre citatele din film s-ar putea să-ţi dea de gândit, mai ales prin prisma protestelor care domină mass-media româneşti în ultima săptămână, prin urmare, o vizionare a "biopicului" s-ar putea dovedi chiar utilă din acest punct de vedere. Oricât de haotic ar fi scenariul şi oricât de exagerate ar fi machiajele (Tolson la bătrâneţe aduce mai degrabă a extraterestru deghizat în fiinţă umană), J. Edgar te ajută şi te invită să afli mai multe despre "misterul" Hoover, un om la graniţa dintre erou şi villain.
I-ai putea zice "omul cu dosărelul". Supranumit "Păianjenul" pentru modul în care îşi ţesea din umbră reţeaua de intrigi şi de informatori, Hoover a pus la zid, în spatele uşilor închise, câteva dintre cele mai mari figuri politice ale secolului trecut, de la Roosevelt până la Nixon. Pentru a-şi proteja Biroul, la fiecare schimbare de preşedinte (a prins vreo opt), Hoover apărea în Biroul Oval cu un dosar conţinând cele mai murdare secrete din istoria politică şi familială a liderului american, fapt cât se poate de grăitor atât pentru metodele abuzive ale lui Hoover, cât şi pentru dragostea sa imensă pentru Biroul său de Investigaţii.
Categoric de văzut pentru pasionaţii de politică, J. Edgar analizează şi cum poate fi schimbat adevărul, din câteva cuvinte, o intrare în dosar şi niscaiva sfori trase în stânga şi-n dreapta. Până şi filmul face acelaşi lucru, pentru că la un moment dat nu-ţi mai e deloc clar dacă povestea lui J. Edgar Hoover este aşa cum a avut loc în realitate sau aşa cum i-ar fi plăcut acestuia să fie spusă. La nivel de film biografic, spectatorul va rămâne cu impresia că a văzut un eşec: găurile din viaţa privată a lui Hoover (era obsedat de intimitate) sunt umplute cu prea mare libertate de scenaristul Dustin Lance Black (câştigător de Oscar în 2009 pentru un alt film biografic, Milk).
Când vezi secvenţele cu presupusa relaţie homosexuală dintre Hoover şi directorul adjunct al FBI-ului, Clyde Tolson (Armie Hammer), nu ai cum să nu te întrebi care este de fapt intenţia lui Clint Eastwood cu noul său proiect. Adevărul nu prea pare să fie, ci mai degrabă controversa, căci multe zvonuri legate de viaţa personală a lui Hoover au fost aruncate pe ecran ca fapte care s-au petrecut în realitate. La sfârşit rămâi cu impresia că Eastwood a explorat cu prea multă libertate şi prea puţină grijă pentru adevăr această terra incognita reprezentată de viaţa intimă a lui Hoover.
Chiar şi aşa, J. Edgar merită atenţia ta, pentru că îţi prezintă un anumit mod de a face politică. Un mod prea familiar de a face politică. Câteva dintre citatele din film s-ar putea să-ţi dea de gândit, mai ales prin prisma protestelor care domină mass-media româneşti în ultima săptămână, prin urmare, o vizionare a "biopicului" s-ar putea dovedi chiar utilă din acest punct de vedere. Oricât de haotic ar fi scenariul şi oricât de exagerate ar fi machiajele (Tolson la bătrâneţe aduce mai degrabă a extraterestru deghizat în fiinţă umană), J. Edgar te ajută şi te invită să afli mai multe despre "misterul" Hoover, un om la graniţa dintre erou şi villain.
